In anul 2020 razele ultraviolete ar fi putut distruge in mare parte omenirea. O catastrofa climatica ce a putut fi evitata. Bucuresti, anul 2050. Din toate colturile orasului, megafoanele urla alarmant: Suntem in pericol! Razele ultraviolete ne ucid! Nu iesiti din casa! Cu toate astea, trecatorii nu sunt impacientati. Poarta costume, manusi, o cascheta de protectie, masca, ochelari. O tinuta obligatorie. S-au obisnuit cu aceasta stare de fapt, in timpul verii. Adio tricouri, fuste si pantaloni scurti. Soarele a devenit cel mai mare dusman al pamantenilor.
Stratul de ozon, acest scut gazos care ne protejeaza de zeci de mii de ani de periculoasele UV, e in curs de disparitie. A fost grav afectat de un secol de emisii industriale de gaze nocive care au sapat gauri in atmosfera. Acum, Terra sfaraie sub focul Soarelui. In Romania, ca in majoritatea tarilor lumii, rarele zone in care subzista vegetatia sunt serele uriase din sticla care filtreaza razele distrugatoare. In rest, nici un fir de iarba, nici un copac verde.
1974: doi chimisti trag semnalul de alarma
O catastrofa greu de imaginat. Acest scenariu ar putea deveni realitate? Avem motive sa credem ca lucrurile nu vor degenera in acest mod dramatic. Si asta pentru ca zarurile au fost aruncate in 16 septembrie 1987 la Montreal cand sefii guvernelor din 24 de tari au semnat un tratat prin care s-au angajat sa opreasca fabricarea substantelor toxice pentru ozon. Un acord care a fost ratificat de aproape toate natiunile si care a dus la salvarea planetei. Acest lucru a fost confirmat de specialisti de la NASA care au incercat sa afle cu ajutorul modelelor informatice ce s-ar fi intamplat cu noi intr-o lume in care n-ar fi existat acordul de la Montreal.
Predictiile informatice au fost zguduitoare: In 2065, continutul in ozon ar fi fost distrus cu 40-50% pe toata suprafata globului. Supraexpunerea la UV ar fi condus la o crestere cu 20,5 milioane de cancere de piele si 130 miloane de cataracte. Cu toate ca se vorbeste putin despre tratatul de la Montreal, acesta a constituit o placa turnanta a planetei. Din care se pot trage invataturile pentru a rezolva problema incalzirii climatice.
Care au fost cheile acestei reusite? In 1974, doi chimisti de la Universitatea din California, au studiat proprietatile unor gaze de sinteza, abundente in industrie. Clorofluorocarburile (CFC), caci despre ele este vorba, s-au dovedit a fi unul dintre compusii principali care ataca ozonul. In acea vreme, nu s-a observat vreun efect asupra acestui strat de gaz care inconjoara Terra la 20 km altitudine. Dar peste cativa ani, ozonul, care joaca un rol vital, filtrand UV, ar fi fost grav afectat. Si deci, n-ar fi existat nici o dovada, substantele incriminate, inventate in 1930 si care se regasesc in nenumarate produse, aparate, ar fi fost responsabile de acest lucru. Dar rezultatele la care au ajuns, au creat neliniste.
O gaura in cerul Antarcticii
Primii care au reactionat au fost americanii care au inceput sa boicoteze produsele ce contineau CFC, mai ales deodorantii. Din 1978, guvernul american a interzis folosirea acestor gaze in atomizoare. Prin acest gest, SUA a redus cu 28% emisiile celor doi principali CFC. Bineinteles ca nu a fost suficient, aerosolii fiind responsabili de o parte din reziduurile distrugatoare. Dar a fost un semnal de alarma important. Exemplul a fost urmat de Canada si tarile scandinave.
Comunitatea Europeana a taraganat lucrurile pana in 1981 cand a inceput sa reduca cu 30% utilizarea CFC-urilor in aerosoli. In 1985, o veste rea face inconjurul pamantului. Climatologul american Joe Forman care a analizat atmosfera deasupra Antarcticii a anuntat faptul ca in aceasta regiune, cantitatea de ozon a scazut cu 30-40%. Parea un procent urias si oamenii de stiinta s-au gandit la o eroare de masuratori, cu atat mai mult cu cat, de multa vreme, satelitii supravegheau zona.
Rezultatele lui Forman au fost insa confirmate. Consultarea arhivelor inregistrarilor satelitilor a dus la concluzia ca faimoasa gaura exista din 1980! Trebuia sa se actioneze cat mai repede pentru a se evita o catastrofa. 24 de tari au decis sa se reuneasca pentru a gasi o solutie. La Montreal, in 1987, au inceput negocierile. Participantii au fixat un calendar precis pentru a elimina CFC si alte substante periculoase pentru ozon si a gasi inlocuitori pentru CFC. In 1988, intreprinderea americana Du Pont de Nemours, cel mai mare producator de CFC, opreste definitiv fabricarea acestor gaze.
Marele succes de la Montreal a constat in faptul ca tarile bogate au reusit sa antreneze in obiectivele lor si alte tari, acordandu-le subventii. Din 1999 a fost creat un fond de ajutor multilateral alimentat de tarile bogate care sa permita celor mai putin bogate sa dezvolte tehnologii proprii, fara CFC.
DORIN MARAN
Comentarii