Conform unui studiu publicat recent, o echipa de arheologi a descoperit ceea ce ar putea fi cel mai mare monument preistoric din arhipelagul britanic. Surpriza cercetatorilor care au anuntat aceasta descoperire este ca monumentul se afla la o aruncatura de bat de cel mai mare monument preistoric din Marea Britanie, cel de la Stonehenge.
Folosind metode de teledetectie, dar si lucrari de excavare, echipa de arheologi a scos la iveala existenta a cel putin 20 de gauri uriase care, conform estimarilor, dateaza din neolitic, adica vechi de aproximativ 4.500 de ani. Fiecare groapa este de dimensiuni mari, masurand cel putin 10 metri in diametru si cel putin 5 m adancime.
Gropile formeaza un cerc cu un diametru de 2 kilometri si cu o suprafata ceva mai mare de 3,1 km patrati.
In centrul acestui cerc urias se afla unul dintre cele mai mari monumente circulare preistorice (alcatuit din lemn si piatra) din Marea Britanie, cunoscut sub numele de Zidurile Durrington, cu un diametru de 500 m, precum si o structura circulara din lemn, Woodhenge, mai mica, de doar 110 metri in diametru.
„Credem ca in trecut erau oameni dezvoltati sau sofisticati”, declara pentru LiveScience autorul studiului, Richard Bates, profesor la Scoala de Stiinte a Pamantului si Mediului de la Universitatea din St Andrews, Scotia. „Si acum, inca o data, descoperim ca in trecut stramosii nostri chiar erau asa”.
Bates si colegii sai, care fac parte din proiectul Peisajelor Ascunse din Stonehenge, au ajuns la concluzia, in vara trecuta, ca gaurile uriase pe care le-au gasit in timpul observatiilor arheologice nu erau formatiuni naturale, iazuri superficiale care asigurau apa potabila pentru adapatul vitelor, ci mai degraba puturi sapate de om, aranjate intr-un model circular.
„Am devenit treptat convinsi ca nu ne uitam la formatiuni naturale”, afirma Bates. „Ci ca acestea trebuie sa fi fost facute de oameni.”
Datarea cu radiocarbon a fragmentelor de oase gasite in sedimentele din aceste gropi indica faptul ca oamenii neolitici au sapat puturile in timpul aceleiasi perioade in care au fost construite Zidurile Durrington, aproximativ intre 2800 i.e.n. si 2100 i.e.n. „Aceasta sincronizare poate sa nu fie o coincidenta, ci un indiciu; poate ca aceste gropi au servit ca limita pentru o zona sacra din cerc”, sunt de parere arheologii.
O alta idee este ca nivelurile diferite ale incintei marcau categorii sociale care erau permise in interior. Bates este de parere ca „aceasta linie de gropi marcheaza o zona, prin care doar un anumit tip de oameni ar fi putut trece dincolo de aceasta”.
„Daca au existat multe sarbatori sau jertfe facute in Durrington, poate ca acest lucru reprezinta zona pana la care toate vitele ar fi putut merge inaintea preotilor”, mai declara Bates.
Arheologii au mai remarcat faptul ca noul monument circular de la Durrington pare sa mar-cheze granita pentru o alta zona sacra preistorica, cunoscuta sub numele de Larkhill Causewayed Enclosure, un sit construit cu peste 1.500 de ani inaintea celui de la Durrington. Aceasta incinta, precum si gropile noi, sunt la 864 de metri de zidurile Durrington.
Si cercetatorii presupun ca aceste gropi au semnificat o legatura cosmologica intre acestea si zidurile Durrington.
Oamenii neolitici ar fi putut proiecta in mod intentionat aceste gropi pentru a retine apa in timpul sezonului ploios, dar pentru a confirma aceasta idee sunt necesare mai multe studii, a mentionat Bates.
Desi cercul de puturi de la Durrington este iesit din comun – nu exista structuri preistorice comparabile in alta parte – nu este surprinzator faptul ca oamenii neolitici au investit timp si energie sapandu-le, sunt de parere cercetatorii.
In timpul neoliticului, in Marea Britanie au aparut primii fermieri, care au construit structuri detaliate si uneori destul de mari – cum ar fi Stonehenge, ale carui pietre au fost ridicate acum aproximativ 2.500 de ani – pentru a-si gazdui ceremoniile rituale.
Nu este clar exact modul in care oamenii neolitici au stabilit unde sa sape gaurile, dar este posibil sa fi folosit un sistem de numerotare pentru a-si numara pasii pe distante lungi, deoarece unele dintre gauri sunt oarecum uniform distantate, presupun cercetatorii.
In plus, „o groapa poate furniza dovezi pentru noi sapaturi, ceea ce sugereaza ca unele dintre aceste caracteristici ar fi putut fi mentinute pana la mijlocul epocii bronzului”, au scris cercetatorii in studiul publicat online, pe 21 iunie, in revista Internet Archeology.
„Ca si spatiul unde locuiau si sarbatoreau constructorii de la Stonehenge, Zidurile Durrington sunt esentiale pentru descifrarea peisajului mai larg de la Stonehenge”, a spus intr-o declaratie Nick Snashall, arheolog la Trustul National pentru Situl Patrimoniului Mondial Stonehenge si Avebury. „Aceasta descoperire uluitoare ne ofera noi perspective asupra vietii si credintelor stramosilor nostri neolitici.”
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii