Pana in anul 1920, nimeni nu si-a imaginat ca o racheta poate ajunge pe Luna, ca poate invinge atmosfera Pamantului. Doi cercetatori remarcabili au intrevazut aceasta posibilitate: acestia au fost americanul Robert Goddard si rusul Constantin Tiolkovski. Intr-un articol din Air&Space Magazine din mai 2008, Frank H. Winter il numea pe Goddard „Profesorul neinteles”, amintind despre teoria acestuia, care a infierbantat brusc mintile oamenilor – scriitori, graficieni, ziaristi –, referitoare la posibilitatea ca o racheta sa ajunga pe Luna. Totul a inceput in anul 1920.
Pe 11 ianuarie, Robert Goddard predase Institutului Smithsonian o lucrare intitulata „O metoda de a ajunge la altitudini extreme” care a ajuns si la public in aceeasi zi, impreuna cu un fel de comunicat de presa al Institutului. Desi acest comunicat nu a mai fost gasit, toate ziarele importante din SUA il citau pe 12 ianuarie 1920!
Tot in acea dimineata, un tanar profesor de la Universitatea Clark din Worcester, statul Massachusetts, semna un articol in Boston Herald, intitulat „Noua racheta dezvoltata de prof. Goddard poate ajunge pe suprafata Lunii”. Pana atunci, singurele rachete cunoscute erau cele folosite la focurile de artificii, ele putand ajunge la cel mult 100 de metri in aer!
Profesorul de fizica mai scria in Herald ca venerabilul cercetator de la Smithsonian „inventase si testase un nou tip de racheta cu trepte multiple care poate explora regiunile necunoscute ale spatiului, dincolo de atmosfera Pamantului, pana spre Luna”. In realitate, ziarele transformau in senzational un strict ipotetic exercitiu realizat de Goddard: acela de a demonstra matematic posibilitatea unei rachete cu mai multe trepte, fara echipaj, de a ajunge pe Luna. Ideea este imbratisata rapid de toate revistele, rachetele ajung in filme, poezii, benzi desenate.
Imaginatia lucra din greu, desi nimanui, chiar si cu o imaginatie debordanta, nu i-ar fi trecut prin minte ca se poate ajunge pe Luna cu o racheta! Cel mult cu un… tun, cum aparea in filmul „Calatorie spre Luna” realizat in 1902, in regia lui Georges Méličs. Goddard a explicat ani la randul ca tratatul lui fusese inteles gresit, pentru ca el nu mentionase nicaieri ca era posibil „zborul unei rachete cu oameni spre Luna”.
Tiolkovski, inaintea lui Goddard
Nu era singurul care credea in acest vis: un alt savant, aflat la 13.000 km departare de el, in Kaluga, Rusia, un profesor aproape surd, pe nume Constantin Tiolkovski, lucra deja la conceptul unei rachete cu mai multe trepte care sa poata zbura in spatiu. In 1903, cam cand fratii Wright reuseau prima ridicare in aer cu avionul lor, un articol al lui Tiolkovski aparea in populara publicatie ruseasca Nauchnoe Obozrenie (Revista Stiintifica).
Tilul articolului era „Explorarea spatiului cosmic cu ajutorul unui aparat propulsat cu un motor reactiv”. Din cauza ca nu avea bani sa-si plateasca tiparirea articolelor, lucrarile lui Tiolkovski nu erau cunoscute nici macar in Rusia, ca sa nu mai vorbim ca, datorita izolarii Rusiei de catre Occident, ideile lui despre zborul in spatiu erau complet necunoscute in America. Aici, tanarul Goddard, in timp ce studia pentru doctoratul in fizica, cauta cu asiduitate cel mai practic mod de a invinge gravitatia terestra. In 1909 a ajuns la solutia rachetei.
In 1915, din salariul lui de asistent universitar, a inceput primele experimente cu propulsoare cu combustibil solid. In 1921 a trecut la propulsoare cu combustibil lichid, dar nu a anuntat reusita zborului din 1926 a rachetei sale cu motoare cu combustibil lichid, prima din lume, decat un deceniu mai tarziu. Dar putea zbura o racheta in spatiul cosmic, in vid? In 1916, Goddard a realizat cel mai semnificativ experiment al carierei sale: a dovedit ca o racheta poate lucra in vid. O reusita revolutionara. Convins de colegi, Goddard (foto) a acceptat sa-si publice teoria sub forma unui Tratat academic, plin de formule stiintifice si rezultate practice.
Fiind convins ca acest tratat nu va fi citit decat de cercetatori, Goddard a inclus un exercitiu teoretic, demonstrarea matematica a eficientei unei rachete cu mai multe trepte propulsoare. Cheia principala a demonstratiei era sistemul multi-treapta si duza Laval, un tub in forma de clepsidra care avea rolul de a accelera fluxul de gaze care trecea prin el. Acesta este momentul comunicatului de presa din 11 ianuarie 1920, urmat a doua zi de articolul din Boston Herald si toata nebunia care a urmat in media nationala americana. Dar nu toata lumea agrea ideea lui Goddard, devenit star stiintific al Americii.
Celebrul este articolul din New York Times publicat a doua zi dupa articolul din Herald. Pe 13 ianuarie 1920, un editorialist il acuza pe Goddard ca bate campii si ca este ignorant. A Severe Strain on Credulity (Fortarea puternica a prostiei) se intitula articolul in care profesorul era mustrat pentru ignoranta sa patentata: „Profesorul Goddard, de la catedra lui de la Colegiul Clark… nu cunoaste relatia dintre actiune si reactiune, ca e nevoie de ceva mai bun decat vidul pentru a reactiona”. Lui Goddard, mai zicea editorialul, „se pare ca ii lipsesc cunostintele generale pe care le are un licean”. Raspunsul lui Goddard a aparut in ziua urmatoare sub forma unui interviu in Boston Herald in care a fost prezentat articolul de 69 de pagini din care reporterul a marturisit ca n-a inteles nimic. Cu toate acestea, articole despre racheta au aparut in presa din intreaga lume. La un moment dat, un capitan de la Politia Aeriana din New York City s-a oferit voluntar pentru a zbura cu racheta lui Goddard, nu spre Luna, ci spre Marte. Peste 100 de oameni de-a lungul anilor s-au oferit sa zboare cu o racheta ipotetica. Goddard a incercat sa explice mereu ca, pentru anii care urmau, nu se putea gandi nimeni la un zbor cu oameni spre Luna. Dar Hollywood-ul s-a imbolnavit si el de febra Lunii.
Pana la Goddard, cel mai popular mijloc de a calatori in spatiu era… antigravitatia, ci asa cum si-o inchipuise H.G. Wells, in cartea „Primii oameni pe Luna”, aparuta in 1901, dar dupa 1920, situatia s-a schimbat radical, racheta devenind mijlocul de transport spatial preferat in reviste si romane. In fine, sa nu-l uitam pe alt pionier al rachetei, fizicianul german, nascut in Romania, Hermann Oberth, a carui carte, Die Rakete zu den Planetenräumen (Racheta in spatiul interplanetar) a aparut in 1923.
In multe privinte, ideile lui Oberth erau mult mai avansate decat cele ale lui Goddard, chiar daca erau strict teoretice. Oberth s-a concentrat pe rachetele cu motoarele cu combustibil lichid, mult mai puternice si controlabile, spre deosebire de Goddard care a mizat initial pe combustibil solid. Si apoi, vizionarul Oberth a prevazut zborul cu oameni la bord, spre deosebire de Robert Gaddard care a „vazut” doar zboruri fara echipaje umane. Indiscutabil, Goddard a deschis era zborurilor spatiale si, chiar daca nu mai traia, recunoasterea muncii lui vizionare a venit pe 17 iulie 1969, ziua in care misiunea Apollo 11 a ajuns pe Luna. Exact in acea zi The New York Times recunostea eroarea din editorialul aparut pe 12 ianuarie 1920, scriind: „…acum s-a demonstrat definitiv ca o racheta poate functiona in vid la fel de bine ca si in atmosfera. Times regreta eroarea”.
Si totusi…
Aventura Apollo, a calatoriei pe Luna (daca a fost!) n-a durat decat patru ani, pana in 1972. De atunci, alte experimente n-au mai fost facute. Rachetele, cum le-a vazut Goddard, nu zboara azi decat pana in paturile superioare ale atmosferei, de unde se prabusesc in ocean! Modulele spatiale sau satelitii (si nu rachetele) isi continua activitatea circumterestra, la fel micile sonde sau robotii care se plaseaza pe orbitele altor planete, lucru pe care Goddard nu l-a prevazut.
Deocamdata, chiar daca se scuza NYT, nu s-a demonstrat ca rachetele pot zbura in vid! cum isi inchipuia Goggard. Cu toate acestea, pentru ca a gasit modalitatea de a invinge gravitatia Pamantului si a ajunge pana in stratosfera, experimentele si metoda lui Robert Goddard s-au dovedit esentiale pentru era care a urmat. Asa cum esentiala s-a dovedit si conceperea primei rachete care a deschis aceasta era spatiala, cea care a facut posibila desfasurarea programului Apollo, o reusita a constructorului german Wernher von Braun.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii