Pentru multi contemporani ai nostri pare o banalitate sa cunoastem cam cum traiau stra-stra-strabunicii nostri cu o jumatate de mileniu in urma. Fiindca asta – nu-i asa? – ar fi treaba istoricilor, a sociologilor, a cercetatorilor de tot felul. Ei bine, nu e deloc asa si va veti convinge repede afland cateva detalii insolite din viata cotidiana a acelor oameni, informatii presarate deseori cu picanterii mai mult ori mai putin savuroase. Asadar, sa ne intoarcem in veacul al XV-lea!
Spalatul – un mare „lux”. Majoritatea cuplurilor se casatoreau in luna iunie, deoarece isi facusera baie in mai si inca miroseau acceptabil. Totusi, cum vara se apropia cu caldura ei, ceva-ceva suspect ajungea la narile semenilor, astfel ca mirii purtau buchete de flori frumos mirositoare, de unde si obiceiul, zic unii, ca mireasa sa poarte un asemenea buchet.
O baie pentru toti. Din ratiuni pe care nu le comentam aici, membrii unei familii se spalau cu totii (dar pe rand) intr-un butoi larg umplut cu apa calda (care nu se schimba!). Ordinea la spalat era strict stabilita: primul avea privilegiul sa fie capul familiei, iar dupa el urmau fiii si ceilalti barbati din casa; venea la rand partea feminina si la sfarsit copiii. Ultimul pe lista era bebelusul, care suporta fara sa stie balaceala intr-un lichid atat de murdar, incat el putea fi… pierdut la fundul cazii ad-hoc. Astfel se zice ca s-ar fi nascut zicala „Fii atent, sa nu arunci copilul odata cu apa!”
Ranguri sociale ale mancarii. Servitul painii acum cinci veacuri nu se facea oricum. Muncitorilor li se dadea coaja (deseori arsa) de dedesubt, membrii familiei aveau dreptul la miez, iar invitatii primeau partea cu coaja de deasupra. Totodata, bogatii foloseau frecvent platouri de cositor, dar, cum majoritatea mancarurilor aveau o aciditate accentuata, uneori mesenii se intoxicau chiar foarte grav. De aceea, timp de peste 400 de ani tomatele au fost considerate otravitoare!
Salvati de clopotel. Se spune ca la vremea respectiva oamenii mureau pe capete si de aceea in multe cimitire se faceau inhumari pe locul unor morminte mai vechi. In mod bizar, in circa 4% din cazuri s-ar fi constatat ca defunctul „precedent” ar fi zgariat piatra tombala, fiindca nu ar fi fost ingropat chiar mort „de tot” (sic!). De atunci, a inceput sa se lege de mainile acestora o sfoara lasata deasupra mormantului cu un capat liber, de care era prins un clopotel ce vestea daca mortul se misca au ba. Zice-se ca de aici vine si sintagma ce a dat titlul unui film serial pentru saracii cu duhul: „Salvati de clopotel”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii