La scara timpului astronomic, vagabondajul corpurilor ceresti poate genera o coliziune (cu Pamântul) nesemnificativa, importanta sau devastatoare, in functie de diametrul respectivei „ghiulele”. O data cu anuntul dat de Uniunea Astronomica Internationala, privitor la intâlnirea neprieteneasca a Terrei cu un „corp ceresc de dimensiuni mari”, in 2028, toate observatoarele de profil au incheiat o intelegere (Fundatia internationala „Spaceguard” – paznicul spatiului cosmic) prin care isi comunica reciproc orice descoperire.
La scara timpului astronomic, vagabondajul corpurilor ceresti poate genera o coliziune (cu Pamântul) nesemnificativa, importanta sau devastatoare, in functie de diametrul respectivei „ghiulele”. O data cu anuntul dat de Uniunea Astronomica Internationala, privitor la intâlnirea neprieteneasca a Terrei cu un „corp ceresc de dimensiuni mari”, in 2028, toate observatoarele de profil au incheiat o intelegere (Fundatia internationala „Spaceguard” – paznicul spatiului cosmic) prin care isi comunica reciproc orice descoperire. Faptul a pus in miscare astrofizicienii si statisticienii. Cea mai noua initiativa legata de aceasta tema se refera la o problema adiacenta deloc neglijabila; dimpotriva: cum s-a format satelitul nostru natural, Luna?
Luna ar putea avea o sora ospitaliera
Inainte de a analiza ultima teorie referitoare la geneza Lunii, trebuie sa amintim asa-numita statistica apocaliptica privind ciocnirile Terrei cu diverse corpuri ceresti: daca acestea au un diametru (D) sub 10 metri, frecventa medie este de 20 de ori pe an si fara consecinte semnificative (se dezintegreaza in atmosfera); daca D este cuprins intre 10 si 100 m, frecventa este cuprinsa intre 10 si 1000 de ani, consecintele fiind fie distrugerea unei asezari umane, fie provocarea de valuri uriase; daca D are de la 100 m la 1 km, frecventa este de la 5000 la 300000 de ani, iar coliziunea ar putea provoca 500 de milioane de victime; in sfârsit, cazul care are legatura directa cu formarea Lunii: daca D este mai mare de 5 km, frecventa este de 10-30 de milioane de ani, iar consecintele sunt: iarna atotstapânitoare pe Pamânt si disparitia viului.
Am dorit sa facem aceasta introducere, pentru ca modelul formarii Lunii – elaborat de Robin Canup si Erik Asphaug, de la Southwest Research Institut din Colorado (SUA) si prezentat de revista „Nature” – face referire la probabila ciocnire a Pamântului cu un corp ceresc de dimensiunea planetei Marte, care are diametrul aproximativ jumatate din cel al Terrei! Evident, te trec sudorile reci aflând ca o asemenea „izbitura” ar fi zdruncinat blajina noastra planeta, insa faptul s-a petrecut acum aproximativ 4,5 miliarde de ani, la numai 50 de milioane de ani de la formarea Sistemului Solar. Este repetabil acest cataclism, in urma caruia Terra a devenit „mama” Lunii, in chinuri inimaginabile?
Astrofizicienii considera ca acest scenariu este cel mai plauzibil de pâna acum. De ce? Noua modelare pe computere de mare putere, specializate in simularea de astfel de evenimente cosmice, a reusit sa evidentieze pentru prima oara ce s-ar putea intâmpla cu un numar urias de fragmente smulse Pamântului, si anume 20000 de „firimituri” rezultate in urma ciocnirii. Anterioarele programe pentru calculator reuseau sa intrevada ce s-ar intâmpla cu numai 3 mii de „bucati de roca” gravitând in jurul Pamântului. Pe de alta parte, „Modelul Canup-Asphaug” inlatura ipoteza unei coliziuni cu un corp ceresc gigantic, comparabil cu Pamântul.
Problema „aschiilor” tâsnite din coasta adamica a planetei noastre este mult mai complicata. Evitând detaliile stiintifice greu de digerat de catre nespecialisti, vom remarca ideea esentiala a noului scenariu, care se leaga ombilical de urmatoarea intrebare: de ce nu are Luna aceeasi compozitie ca si mama-Terra? Satelitul nostru natural nu are aproape deloc fier, iar „noi” avem 30 la suta fier? Dar cu apa ce s-a intâmplat? Aceasta a disparut complet din rocile expulzate; de ce?
Scenariile anterioare n-au putut raspunde acestei probleme: ce fenomene fizico-chimice au suferit fluidele, dupa impact? Cum se face ca „puiul” este atât de inuman de arid in comparatie mama sa, ospitaliera cum o stim? Canup si Asphaug au solutie pentru deformarea (turtirea) Terrei dupa impact si revenirea (datorita rotatiei si gravitatiei) la forma pseudosferica, dar nu pot deslusi de ce nu s-a acumulat apa si ulterior viata pe Luna. In perioada „plutirii” si apoi a coagularii fragmentelor, s-a evaporat in intregime lichidul vital aparitiei vietii, dar s-a schimbat si compozitia minerala a lor. De aici am putea deduce logic, si nu stiintific (cei doi autori n-au facut-o), ca bucatile de roca (de dimensiuni extrem de variate, probabil) au provenit majoritar din corpul ceresc care a ciocnit Pamântul, si nu de la acesta… Este o simpla ipoteza de nespecialist, insa raspunsul competent va fi dat – ni se promite – cu ajutorul altui model la care lucreaza deja cei doi astrofizicieni americani.
Ce-ar fi fost, daca…
…Fragmentele rezultate in urma inspaimântatoarei „inghionteli” cosmice ar fi reusit sa poarte cu ele apa si in timpul gravitarii in jurul Pamântului, si dupa coagularea lor intr-un satelit natural? (Ne referim in primul rând la apa inglobata sub forma cristalina in structura rocilor.) E greu de spus câta apa avea insasi planeta noastra, acum 4,5 miliarde de ani, si cum era repartizata. Ce-ar fi fost, daca pe Luna formata astfel ar fi existat conditii favorabile aparitiei vietii, implicit o atmosfera care s-o protejeze de radiatiile dusmanoase ale Soarelui (ultravioletele, de exemplu) si care sa-i stabilizeze temperatura?
Raspunsul tine deja de fecunditatea imaginatiei noastre. Astfel, dupa foarte previzibila colonizare, acest al doilea Pamânt ar fi devenit, vai!, un mar al discordiei. Poate ca experientele nucleare s-ar fi desfasurat acolo, pentru a proteja Terra-mama si gravitatea problemelor ecologice de la „noi” n-ar mai fi fost atât de mare; poate ca vacantele pe Luna ne-ar fi transformat in navetisti spatiali. Dar, daca acest satelit natural de vis ar fi avut compozitia Pamântului, ar fi avut si bogatiile scoartei terestre (petrol, aur, diamante etc.), prilej de ciondaneli intre colonisti. Poate ca, totusi, nu s-ar mai fi ajuns la situatia de astazi, când unul din cinci terrieni sufera de foame si de lipsa apei potabile… Ne-am dus cu gândul prea departe? Desigur, o noua ciocnire dupa modelul Canup-Asphaug nu este exclusa, chiar daca are o probabilitate cu o puzderie de zerouri, dar ar fi un cosmar pentru orice fiinta a Pamântului, fara certitudinea ca viata ar lua-o iar de la capat, si pe planeta-mama, si pe planeta-pui.
Riscuri de mediu în Golful Persic
Ecosistemul marin bogat si divers al Golfului Persic, din care fac parte,...
Comentarii