Lolita, poezie si eros

          Filmele sunt filme, romanele sunt romane. Un film bun poate sa iasa dupa un roman slab, vezi Calauza, filmul lui Tarkovski dupa o povestire sf, Zbor deasupra unui cuib de cuci, dupa romanul lui Ken Kessey etc.

          Filmele sunt filme, romanele sunt romane. Un film bun poate sa iasa dupa un roman slab, vezi Calauza, filmul lui Tarkovski dupa o povestire sf, Zbor deasupra unui cuib de cuci, dupa romanul lui Ken Kessey etc. sau un roman bun poate oferi materie pentru un film prost, cazul filmului Doctor Jivago, Razboi si pace (în variantele americane) etc. Sunt si cazuri fericite când totul se potriveste, adica atunci când un roman bun cade pe mâinile unui regizor bun si rezultatul devine notabil. Acesta este si cazul filmului Lolita. Scris în anul 1955 de Vladimir Nabokov, romanul Lolita a atras atentia imediat, fiind dat ca exemplu, de pilda pentru necesitatea introducerii cenzurii pentru scrierile pornografice. Sigur, romanul nu este pornografic, dar, nu mai putin este adevarat faptul ca subiectul este pe muchie de cutit: un profesor aflat la vârsta medie se îndragosteste de o fata de 12 ani cu un apetit spre sexualitate foarte pronuntat. Umorul, stilul impecabil al lui Nabokov si pendularea personajului feminin între atitudinea inocenta si senzualitatea debordanta fac din roman o scriere remarcabila. Eseistul francez Maurice Couturier, specializat în opera lui Nabokov, a înscris cartea la categoria „roman poerotic”. „Elementul poetic nu este doar un alibi simplu al romanului, este chiar raison d’etre (ratiunea de a fi) a romanului, cea care îl obliga pe cititor sa se predea de bunavoie în bratele fascinante ale textului si chiar sa fie de acord, temporar cel putin, sa renunte la judecata morala pentru a gusta placerea poetica rezultata în urma citirii”. În 1997, un regizor nu foarte prolific de la Hollywood, Adrian Lyne (specializat în filme cu pronuntata tenta erotica si aproape deloc poetica, cum ar fi Flashdance, 9 saptamâni si jumatate, Atractie fatala sau Propunere indecenta) a încercat o noua versiune cinematografica a romanului Lolita, dupa cea din 1962 realizata de Stanley Kubrick, de data asta cu un excelent actor, Jeremy Irons pare nascut pentru acest rol, în rolul fetei precoce alegând-o pe Dominique Swain, la data filmarilor în vârsta de 16 ani. Multe din calitatile stilului lui Nabokov s-au estompat, dar filmul reuseste sa pastreze acea demarcatie de grosimea firului de ata între senzualitate si inocenta, în mare parte si profunzimii pe care Jeremy Irons o da personajului pedofil. Din pacate, filmul a rulat în doar câteva sali din SUA si asta datorita subiectului controversat, dar el a ajuns cu bine în celelalte colturi ale lumii, chiar si la noi. La noi cineva a avut chiar ideea de a-l aduce pe scena unui teatru. Acest merit apartine cunoscutei regizoare Catalina Buzoianu, care a reusit la Teatrul Mic sa povesteasca, chiar pornind de la scenariul filmului, întâmplarile interzise prin gura actorilor Stefan Iordache (aflat la un alt palier de vârsta în comparatie cu personajul lui Nabokov si cu Jeremy Irons) si Stefana Zamfirescu, o „nimfeta” foarte bine aleasa. Ideea aleasa de Catalina Buzoianu este de examen retrospectiv, aproape clinic, al întâmplarilor traite de barbatul cândva îndragostit de Lolita, de o analiza lucida a obsesiei sale, abandonându-se segmentul plin de o subtila senzualitate a unei imponderabile povesti de dragoste a filmului lui Adrian Lyne.