Fara indoiala, intr-o vreme cand Romania pare ca nu-si mai gaseste o identitate bine conturata si ancorata in traditie, multi concetateni au nostalgia deceniilor trecute si a unor realitati pe care le vedem azi ca depasind din punct de vedere valoric prezentul. Exista si o fascinatie fireasca a perioadelor de glorie sau macar de bunastare, iar pentru a le cunoaste cat mai bine dupa 70 de ani nimic nu poate fi mai elocvent decat presa vremii. Asadar…
Romania cere colonii!!
Pare o idee socanta, daca nu chiar o aberatie: cum adica, romanii care de-a lungul intregii lor istorii nu au facut altceva decat sa-si apere pamantul stramosesc, sa emita pretentii asupra unor teritorii straine? Ei bine, o asemenea idee a existat: o companie de presa in favoarea acordarii de colonii Poloniei, Cehoslovaciei si Romaniei. Ca in spatele initiativei va fi existat o inversunata lupta politica nu incape indoiala. Dar prin ce argumente ar putea fi explicat acest „tupeu” de neimaginat?
Pentru o evaluare cat mai edificatoare, se facea comparatie cu Germania (in 1937, fiindca astazi cine ar indrazni sa cugete la o asemenea utopie?). La circa 20 de milioane de locuitori si cu un spor demografic de 13% (in Germania, doar 5%), generatiile pana la 19 ani reprezentau 50% din populatia tarii, fata de 30% in aceeasi Germanie care formulase deja pretentia de a primi colonii. Or, munca de pionier si colonizator niciodata nu si-au asumat-o varstnicii, ci generatiile cu resurse fizice si cu un potential real de evolutie in timp. Urmatorul argument era suprafata teritoriului existent insuficienta pentru sporul demografic estimat: 80 de locuitori pe kilometrul patrat de teren cultivabil, fata de 48 in Germania. In aceasta situatie, emigrarea ar fi o solutie la problemele sociale si economice, destinatia optima intrevazuta fiind coloniile proprii. Iar la acest capitol, Portugalia – de 3 ori mai mica decat Romania – stapanea un teritoriu colonial de 8 ori mai mare decat Romania, dar portughezii emigranti se indreptau preponderent catre Brazilia.
Dupa mai bine de sapte decenii, o asemenea problema pare mai degraba de domeniul anecdoticului, un fel de gluma buna. Daca insa vedem si contextul care a favorizat curentul respectiv, totul se schimba. Discutiile se purtau intre tari europene invingatoare in Primul Razboi Mondial, erau vizate ca potentiale colonii zone cu populatie foarte saraca, insa foarte bogate in materii prime, in special din Africa si nu in ultimul rand Romania era o reala forta in Europa, cu politicieni abili, dar si cu o coloana vertebrala dreapta. Din pacate, astazi vedem ca razboaiele nu au disparut, ci si-au diversificat fronturile si, dupa cum stim, isteria si istoriile se repeta. Cat despre coloana vertebrala…
Cu telefonul la ureche
Dupa perioada de refacere care a urmat razboiului de la inceputul veacului trecut, Romania a trecut la un proces de transformare a mentalitatilor „in sensul unei activitati generale sporite si intreprinzatoare, dupa spiritul american”, cum aprecia presa vremii. Un prim aspect si poate cel mai vizibil l-a constituit constructia blocurilor din Bucuresti, dupa anul 1930. Totusi, cel mai spectaculos domeniu a fost dezvoltarea telefoniei.
La nivelul anului 1930, telefonul era considerat un lux, iar Capitala avea doar 6.372 de abonati ai vechii centrale manuale. Dupa numai sapte ani, numarul acestora crestea spectaculos la 55.890 de abonati. Explicatia? Asa-zisa americanizare, pe fondul careia s-a trecut in mod firesc de la lux la necesitate.
„Statul fiind Stat, nu se coboara la nevoile clientului – functionarul de stat isi considera postul ca un fel de proprietate, un feud dobandit odata, cu ani in urma, si de care nu mai raspunde decat in fata nici macar a sefilor, ci a consiliului de disciplina – reclama adica propaganda, iar nu face Statul, fiind beneficiar de monopol. Si totusi (…), fara o continua si atenta cercetare a cerintelor clientelei si fara nervul care-l pune in executare responsabilitatea functionarului particular, progresele sunt grele de conceput”. Am citat dintr-un numar al „Buletinului Saptamanii” din decembrie 1937, care mai preciza ca, la vremea respectiva, apelurile telefonice din Romania erau de trei ori mai numeroase decat in Anglia sau in Franta. O realitate de acum peste sapte decenii, dar care seamana foarte bine cu cea de astazi. Un „progres” remarcabil, nu? Ori poate ca e vorba despre consecventa in formarea si hranirea mentalitatilor.
Fumul ca o fita
Cu mai multe decenii in urma, facea furori o sansoneta intitulata „Ah! Le premier baiser à travers la voilette!” Mai in gluma, mai in serios, cuvintele erau comentate ca fiind referitoare nu la primul sarut care „a trecut” prin voaleta distinselor doamne, ci la… fumul de tigara prefacut aproape firesc la vremea respectiva intr-un moft cu falsa aparenta de nimb, ce invaluia capul tinerelor, mai ales cand acestea erau pregatite sa flirteze. Lasand deoparte categoria fumatoarelor sincer pasionate, explicatia cea mai simpla si mai realista a acestei apucaturi era snobismul. O atitudine de superioritate nejustificata (de genul celei afisate azi de beizadele si de alti asemena copii de bani gata), care insa avea un cost deloc agreabil in lumea respectiva, incepand, sa zicem, cu dintii ingalbeniti si cu unghiile patate de nicotina.
Vorbim despre un alt fel de inceput in procesul de emancipare a femeii, iar la vremea respectiva o intrebare cat se poate de serioasa, de genul „de ce?”, isi gasea un posibil raspuns in proverbiala curiozitate feminina. Carevasazica, de ce barbatii „prizeaza”, de ce numai ei sa scoata fum pe nari, oare asta nu-i o placere secreta pe care nu vor s-o imparta cu consoartele lor? A marturisi ulterior deceptia devenea imposibil din punct de vedere psihologic, la fel cum, in povestea straielor imparatului vizibile doar de catre oamenii cinstiti, demnitarii admirau o inexistenta hlamida a suveranului, care in realitate umbla dezbracat.
Altfel, eterna enigma care e femeia incepea – in Romania deceniului patru din secolul trecut – sa descopere fascinante si foarte pragmatice debuseuri in actul fumatului. De pilda, jocul tigaretei permitea punerea in valoare a unei maini frumoase, fara ca parada degetelor sa para ostentativa. In alt context, doamna care se simtea in pericol sa adoarma sub efectul unui discurs savant de pe la vreo serata, in caz ca tinea totusi sa-l cucereasca pe barbatul care ii vorbea, gasea solutia salvatoare in aprinderea unei tigari, care o trezea pe data. Dar si estetica bibelourilor a avut de castigat din amestecul sexului frumos cu fumul de mahorca (oricat de aromat ar fi, tutunul nu se poate ridica mai presus de semnificatia peiorativului „mahorca”). Astfel, au fost inventate gratioase forme de port-tigarete, de scrumiere, de tabachere, ce niciodata nu ar fi existat daca salonul de fumat ramanea rezervat exclusiv barbatilor. E adevarat, barbatii apartinatori de aceeasi lume mondena cu doamnele emancipate prin fum(uri) aveau si ei de platit ocazional un tribut acestei libertati. Uneori, ei erau nevoiti sa inghita la propriu scrumul de tigara, odata cu supa, fiindca matroana ori poate chiar consoarta nu se putea desparti nici macar cand manevra polonicul de pretiosul ei tigaret.
In sfarsit, in aceeasi ordine de idei, sa mai amintim si ca, inainte de Primul Razboi Mondial, dintre reprezentantele sexului frumos se dedau viciului tutunului, in Romania, aproape exclusiv studentele rusoaice, care treceau in ochii oamenilor cumsecade drept emanatii ale infernului. Nu a trecut insa prea mult timp si burghezimea a lunecat in extrema caderii pe spate in fata oricarei demoazele fitoase care manuia cu gratie jucaria fumegatoare datatoare de moarte. Iar dupa cum stau lucrurile azi, se vede treaba ca lumea nu prea se schimba fundamental, cu una, cu doua. „O tempora, o mores!” – cum ar zice poetul.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii