Un ascensor catre ceruri

          Se întâmpla ca pentru mine vara este sezonul când ma întâlnesc cu marile proiecte. Într-o luna iulie de-acum doua decenii m-am întâlnit cu lucrarea fizicianului O’Neill, privind orasele orbitale din „punctele Lagrange”, zone astronomice în care fortele de atractie ale Terrei, Lunii si Soarelui se echilibreaza, fixând statiile cosmice, uzinele din ceruri, oamenii care vor trai si vor lucra în ele, cândva, dupa anii 2030.

          Se întâmpla ca pentru mine vara este sezonul când ma întâlnesc cu marile proiecte. Într-o luna iulie de-acum doua decenii m-am întâlnit cu lucrarea fizicianului O’Neill, privind orasele orbitale din „punctele Lagrange”, zone astronomice în care fortele de atractie ale Terrei, Lunii si Soarelui se echilibreaza, fixând statiile cosmice, uzinele din ceruri, oamenii care vor trai si vor lucra în ele, cândva, dupa anii 2030. Tot catre sfârsitul lui iulie, acum aproape 10 ani, m-am întâlnit cu superba trilogie a lui Kim Stanley Robinson („Marte rosu”, „Marte verde”, „Marte albastru”), roman SF „hard”, adica încarcat de stiinta, în care personajele Robinson-iene (ce nume predestinat are autorul!) traiesc epopeea cuceririi si a colonizarii planetei Marte, între 2020 si 2250 – dar povestea are la baza solutii pe care stiintele si tehnologiile din viitor le vor aduce, inevitabil, în aceasta mare aventura care ne asteapta.
          În sfârsit, tot vara m-am întâlnit cu extraordinarul proiect al lui Michael Savage: sub titlul de „Millenium”, filologul Savage calculeaza exact pasii pe care trebuie sa-i facem pentru a ne desprinde noi, specia umana, din lanturile gravitatiei, si a porni pe drumul nostru din Mileniul III; care nu poate fi altceva, spune vizionarul Savage, decât risipirea controlata a vietii rationale, de pe Pamânt, spre statiile orbitale, Luna, Marte, satelitii telurici ai lui Jupiter si Saturn, asteroizii din centura post-Martiana s.a.m.d., pâna dincolo de granitele Sistemului Solar, apoi ale Galaxiei noastre, ale Metagalaxiei.
          Acum, adica marti, 6 iulie 2004, zi de vara caniculara, la fel, când am în fata articolul „Going up” (în traducere: „Tot mai sus”), din prestigioasa revista „Discover”, ma întâlnesc cu proiectul unui alt visator, pe nume Brad Edwards, directorul unui institut de cercetari din Fairmont, caruia Institutul pentru Concepte Avansate al NASA (auziti nume!) i-a acordat o bursa de 50.000 dolari pentru o… traznaie. Caci cum altcumva putem numi propunerea lui Edwards de a construi, din nanotuburi de carbon, o panglica lunga de 99.200 km, înfipta în ecuatorul pamântesc si ridicata, ca o spita, în spatiul cosmic de deasupra capetelor noastre?…
          Ideea, de altfel, nu este noua, a lansat-o pentru prima data rusul Konstantin Tiolkovski, în 1895 (!) – dar era, nu-i asa, fantezie pura, vis colorat, basm. A reluat-o demiurgul Arthur C. Clarke, în 1979, în minunata carte „Fântânile paradisului” – idee SF, deci cu un graunte de stiinta în ea. Ce ne spune Brad Edwards, în articolul lui (dar si în cartea al carei coautor este, împreuna cu Eric Westling: „Ascensorul spatial: un sistem revolutionar de transport Terra-Spatiu”)? În primul rând ca, teoretic, cel putin, Tiolkovski si Clarke au perfecta dreptate. Calcule exacte arata ca din punct de vedere al legilor mecanicii si astronomiei un ascensor celest, urcând si coborând pe o „spita” pâna si de la zeci de mii de kilometri înaltime, o asemenea constructie trebuie sa functioneze. În al doilea rând, spune Edwards, intrarea masiva a materialelor compozite (placi diferite, îmbinate cu intarsii de fier si metal sau ambutisari) în constructii da o alta perspectiva privind montajul si alcatuirea vehiculelor cosmice ascendent-descendente dar si al panglicii pe care ele circula. Care panglica trebuie facuta din nanotuburi de carbon, molecule uriase, descoperite în 1991, cu rezistente de sute de ori mai mari decât ale otelului, impregnate în învelisuri de polipropilena sau un plastic asemanator. Ceea ce înseamna, dupa afirmatiile lui Edwards si ale materialistilor, ca la ora actuala noi avem tot ceea ce ne trebuie pentru a construi panglica, „sina” ascensorului! Va fi, decide Brad Edwards, o îmbinare de mai multe panglici de propilena + nanotuburi, cântarind, fiecare kilometru de cablu, doar 8 kg. Câteva mosoare, având pe ele înfasurata panglica „celesta” de 12-15 m latime, vor fi urcate de o naveta sau o sonda pâna la înaltimea de 35.200 km deasupra ecuatorului terestru – de aici va începe depanarea mosoarelor, spre suprafata Pamântului, în timp ce sonda se va ridica, lent, pâna la aproximativ 99.000 km, în ceruri. Urmeaza – asa cum a descris Edwards în articolul publicat în 1999 în revista „Astronautica” – întreteserea fasciculelor de panglica, de-a lungul întregului traseu si fixarea capetelor, la sol – de fapt, nu la sol ci pe o platforma marina, ancorata de fundul Oceanului Pacific, la circa 1900 km de tarmurile statului american Ecuador.
          Apoi prima cabina, urmata de alte 229 vor desavârsi panglica liftului ceresc, comportându-se, timp de doi ani, ca niste… razboaie de tesut. Dupa ce îsi vor termina treaba vor ramâne la capatul „liniei”, adica sus, în ceruri, pentru a servi drept contragreutate instalatiei. De aici încolo, un sir de cabine poate „decola”, în sus si în jos, de-a lungul panglicii de compozite-nanotuburi, fiecare capabila sa poarte 13 tone (cargo sau pasageri) cu viteza de 200 km/h – ceea ce înseamna atingerea orbitei geosincrone în 7 zile de… mers, adica de lunecat pe cablu. Vom vedea saptamâna viitoare daca merita sa pornim in aceasta aventura.