Unul dintre cei mai importanti pictori ai Renasterii italiene, un geniu novator al nudului feminin, a fost mult prea discretul Giorgione. Ne este greu sa intelegem motivul pentru care magnificele lucrari ale acestui artist rafinat – pe care Michelangelo l-a numit „un poet plin de farmec” – nu si-a semnat capodoperele, transformandu-i pe unii dintre urmasii sai in autentici detectivi meniti sa identifice paternitatea unor panze exceptionale, banuite a fi fost zamislite de acest urias talent. Din fericire pentru Giorgione si pentru toti maestrii italieni ai Renasterii, in Italia acelor vremuri a existat un intelectual polivalent, Giorgio Vasari (1511-1574), care a scris exceptionala lucrare enciclopedica „Le Vite delle piu eccellenti pittori, scultori ed architettori” (1550), lucrare de amploare din care aflam biografiile marilor artisti ai epocii.
Asa putem sti ca pe Giorgione (porecla insemnand „George cel Mare”) l-a chemat Giorgio Barbarelli da Castelfranco (1477-1510) si s-a nascut la patruzeci de kilometri de Venetia – care avea sa devina patria sa adoptiva in ceea ce priveste cariera artistica. Talentul precoce l-a adus pe adolescentul provenit dintr-o familie simpla la Venetia, direct in atelierul celebrului creator de scoala de pictura, Giovanni Bellini. Conform aceluiasi Vasari, Giorgione s-a remarcat la inceput prin portrete facute unor importanti condottieri si prin piese de altar executate pentru catedrala din Castelfranco. Impresionati de acuratetea stilului sau curat, plin de viata si expresivitate, mai-marii Venetiei i-au comandat lucrari importante pentru Palatul Dogilor. Frescele sale au atras atentia lui Leonardo da Vinci, ambii situandu-se in fruntea maestrilor care s-au desprins de rigiditatea arhaica a operelor religioase.
In atelierul lui Giovanni Bellini, Giorgione a fost coleg cu mai tanarul sau amic, Tiziano Vecellio, cu zece ani mai proaspat in tainele picturii. Cu toate acestea, intre cei doi mari reprezentanti ai Renasterii italiene s-a nascut o prietenie atat de stransa, incat dupa moartea lui Giorgione, Tiziano a terminat sau finisat mai multe lucrari ale acestuia, ajungandu-se sa nu se mai stie cui sa-i fie atribuite respectivele panze. La fel s-a intamplat si in multe alte cazuri, fapt care i-a condus pe criticii de arta sa nu fie siguri decat de sase-sapte panze ca apartinand cu certitudine lui Giorgione.
In pofida discretiei uluitoare in care s-a desfasurat cariera lui Giorgione, exista unele aspecte artistice care-l fac unic in peisajul Renasterii culminante. Nudurile feminine ale acestuia sunt printre cele mai sugestive in ceea ce priveste granita dintre real si ideal in ilustrarea trupului femeii. De asemenea, ipostazele in care artistul a imaginat nudurile au facut cariera foarte lunga, inspirandu-i si pe pictorii impresionisti. Astfel, il putem individualiza pe nepretuitul Giorgione prin „Serbare campeneasca”, tema pe care o va relua cu un succes rasunator Manet cu al sau „Dejun la iarba verde”. La randul sau, a facut epoca si pozitia condescendenta a nudului de zeita din „Venus dormind”, care la Manet a devenit scandaloasa „Olympia”.
Sunt doar cateva repere ale geniului venetian care-l identifica printre novatorii picturii italiene si universale. Este semnificativ faptul ca imediat dupa moartea maestrului, in 1510 (de ciuma), cand Isabella d’Este a comandat o panza de-a sa, amicii pictorilor i-au raspuns ca „nu poate fi vanduta cu nici un pret”. Era un omagiu adus modestului si discretului geniu din Castelfranco.
PAUL IOAN
Comentarii