Cu ce ar putea fi comparata o întâlnire profesionala directa, fata în fata, între Michelangelo Buonarroti si Leonardo da Vinci? Uriasa dificultate a raspunsului ma obliga sa caut o speculatie cât mai credibila. În viata reala, poate doar micul recital care l-a dat Ludwig van Beethoven în fata lui Mozart, în anul 1787. Titanul din Bonn avea doar saptesprezece ani, iar magnificul din Salsburg avea trezeci si unu si avea sa mai traiasca doar patru ani. Mozart spusese atunci: „Veti mai auzi de acest tânar!” În planul fictiunii, poate ca un dialog între Einstein si Stephen Hawking ar putea fi o sugestie; poate la o cafenea literara ne-am putea imagina o polemica între Dostoievski si Hemingway, iar în coltul umoristilor pe Caragiale oferindu-i o bere lui Mark Twain…
Titanii italieni au fost pusi fata în fata de Signoria din Florenta, pentru a realiza doua mari fresce în Marea sala de consiliu a cetatii numite Palazzo Vecchio, castelul crenelat care este si acum mândria primariilor din Toscana. Mai-marii Florentei aveau în vedere doua evenimente de un imens orgoliu local: victoriile florentinilor din batalia de la Anghiari – pentru Leonardo – si din batalia de la Cascina – pentru Michelangelo. Era anul 1503 si „batrânul” Leonardo împlinise cincizeci si unu de ani, iar Michelangelo era cu douazeci si trei de ani mai tânar. Poate ca între ei ar fi trebuit sa existe un respect mutual, dar nu era deloc asa. Deja Leonardo simtea ca are un rival artistic pus pe fapte mari, atât de mari încât stia ca înaltii clerici si papa îl solicita cu predilectie atât pentru picturi (în special fresce), cât si pentru sculpturi în marmura. Iar „junele” Michelangelo criticase, în 1494, lucrarile lui Leonardo, cu referire la statuia ecvestra pentru Lodovico Sforza, iar „batrânul” replicase prin ironii la adresa musculaturii excesive din operele „ucenicului Buonarroti”. Cu alte cuvinte, marea întâlnire din 1503 nu avea auspicii bune. Din pacate, finalul avea sa fie trist.
Leonardo se grabeste sa faca schitele pentru marea sa fresca. Termina partial desenele pregatitoare si apuca sa execute o parte din lucrare. Numai ca obsesia sa pentru inovatie si graba de a usca lucrarea terminata au condus la un esec total. În 1504 îi moare tatal si pleaca la Roma, iar marea noastra sansa este copia pe care a facut-o Rubens dupa schita lui Leonardo în care apar trei calareti într-o înclestare uluitoare – este o capodopera a dinamicii, din care Rubens avea sa se inspire pentru „Vânatoarea hipopotamului” si „Rapirea fiicelor lui Leucip”.
Pe peretele opus, Michelangelo trebuia sa termine batalia de la Cascina, dar nu a finalizat decât schitele pregatitoare. Mare parte a fost distrusa de un rival (Bandinelli), iar o scena ne-a ramas, totusi, datorita lui Marcantonio Raimondi; este scena în care florentinii, facând baie în râul Arno, sunt surprinsi de armata din Pisa. Maestrul a fost chemat de urgenta la Roma (pentru mormântul papei Julius al II-lea)… Asa s-a încheiat o confruntare artistica istorica, pe care Palazzo Vecchio din Florenta ar fi trebui s-o gazduiasca si prin care acest edificiu medieval impozant ar fi devenit un si mai mare punct de atractie. Totusi, daca aveti drum prin Florenta, nu-l evitati, pentru ca în „Sala di Cosimo I” veti admira uriasa fresca a lui Giorgio Vasari „Castrarea lui Uranus”. Este una dintre cele mai bizare teme artistice, în viziunea unui manierist, iar metoda mutilarii zeului va va umple de fiori. Este o capodopera despre care se vorbeste prea putin.
PAUL IOAN
Comentarii