Si marii maestri se joaca. Rasfoiti albumele cu colectii de arta si veti descoperi, cu ochi de detectivi amatori de frumos, cât de multe gesturi – doar în aparenta marunte – sunt imortalizate pe pânzele lor. Mi-am permis acest exercitiu de analiza admirativa, inspirat fiind de lungile comentarii asupra unei pânze emblematice semnate de Giovanni Bellini, unul dintre fruntasii Renasterii italiene, si anume „Petrecerea zeilor”. Nu ma voi referi la faptul ca, din motive vag elucidate, aceasta pictura datata 1514 a fost „ajustata” de doua ori – caci dupa moartea lui Bellini au refacut decorul pictorul de curte Dossi Dosso si apoi maestrul Tiziano. Interesante sunt doua fapte prezente în scenariul compozitiei.
În mod uimitor, în capodopera apar pentru prima oara vase de portelan cu motive chinezesti, desi la acea data nu erau cunoscute în Europa. Explicatia? Maestrul lucrase în portul venetian al carui comert cu Orientul era înfloritor. O scena de dragoste este pe cale sa se petreaca atunci când Priapus, simbol al virilitatii, o atinge pe nimfa Lotis. Fata era adormita, la fel ca toti petrecaretii. Dar iubirea nu s-a consumat, spune povestea, pentru ca magarusul lui Silenius (betiv notoriu din alaiul lui Dionisos) i-a trezit pe mahmuri cu ragetele sale… Cele doua amanunte prezente în capodopera lui Bellini sunt la fel de interesante precum multe alte detalii din lucrari memorabile.
Ramânând la gesturi care implica atractia feminina, va voi supune atentiei capodopera lui Rembrandt „Femeie scaldându-se în râu” (1654). Maestrul avea 48 de ani când a realizat aceasta adorabila scena, iar femeia este a doua sa sotie, Hendrickije Stoffels. Dupa moartea Saskiei, prima sa consoarta, maestrul si-a revarsat rezervorul de iubire asupra acestei fiinte care, iata, îsi ridica suspect de mult rochita de noapte, parca pentru a-l provoca pe admiratorul ascuns. Nivelul apei nu justifica o asemenea generoasa dezvelire, si totusi… Gestul avea sa fie o mana cereasca pentru impresionistii francezi.
Una dintre cele mai înduiosatoare scene ale barocului spaniol este, în opinia mea, cea în care apar copiii cersetori ai lui Bartolomé Esteban Murillo (1617-1682). Nascut într-o familie nevoiasa cu paisprezece copii (tatal fiind barbier), Murillo a cunoscut saracia si umilintele. A fost crescut de o sora mai mare, dupa moartea timpurie a parintilor. În una dintre scene, pustanii cersetori dau cu zarurile si maestrul îi surprinde facând un gest impresionant: cu ajutorul degetelor, ei încearca sa adune cifrele date de zaruri, dar atitudinea lor demasca faptul ca înca nu au învatat sa numere! Sarmanii baietasi erau mult prea ocupati cu cersitul de merinde pentru a mai trece pe la scoala. Murillo îi priveste cu tandra compatimire si compenseaza tristetea gestului prin indiferenta cu care al treilea baietel manânca o para, urmarit atent de un câine vagabond ca si ei.
Leonardo da Vinci nu putea sa lipseasca din aceasta suita de gesturi memorabile. Într-o scena foarte raspândita a scolii florentine de pictura a secolului XV, apar Fecioara cu Pruncul, Sfânta Ana si Ioan Botezatorul. Compozitia ne-o prezinta pe Sf. Ana aratând cu indexul spre ceruri. Dar acelasi gest îl vom regasi si în lucrarile „Sf. Ioan Botezatorul” si în „Bacchus”. Având în vedere contextul religios al capodoperelor, de ce a mai fost nevoie de aceasta atragere a atentiei de catre cele trei personaje? Oare enigmaticul Leonardo se gândea la altceva decât la puterea divina? Simtea geniul renascentist nevoia de justificare a unui mister necurat ascuns în cele trei pânze? Nu vom întelege niciodata gesturile geniilor.
PAUL IOAN
Comentarii