Aflat nu departe de vestita piata de flori, pe partea stanga a canalului Singel, Muzeul Torturii din Amsterdam este unul dintre cele mai frecventate si mai neobisnuite muzee din Europa. Poate mai putin infricosator decat muzeele cu aceeasi tematica din Roma sau Praga, acesta impresioneaza prin atmosfera intunecata, sugerand o justitie criminala a carei trasatura specifica era cruzimea. Aici sunt prezentate incredibilele si infioratoarele elemente de tortura a oamenilor, nelipsite fiind funiile, cuiele, anumite greutati, cutitele, toate creand ingenioase masinarii de produs suferinta.
Multimea exponatelor, adunate nu doar din Olanda, ci si din alte tari europene, sau si mai indepartate, arata realitatea cumplita a unor practici considerate legale si recunoscute ca atare din Evul Mediu pana in epocile moderne. Explicatiile sunt scrise nu doar in olandeza ci si in cateva limbi de larga circulatie, astfel incat sa nu existe niciun dubiu privitor la folosirea groaznicelor instrumente. Acestea erau utilizate cu precadere de inchizitie dar si de tribunale civile sau militare in vremuri de revolta, de convulsii sociale, exprimarea libera a opiniilor fiind absolut interzisa. Cei vinovati de insulte aduse regilor si, in general de blasfemie, ca si aceia acuzati de raspandirea zvonurilor erau imediat inchisi, punandu-li-se pe fata o masca de fier, poate asemenea celei purtate de cunoscutul personaj al lui Alexandru Dumas.
Aproape in fiecare oras european exista un "stalp al infamiei" si de aceea obiectul este expus in muzeu ca unul facand parte din viata de fiecare zi. Un instrument ingrozitor, folosit pentru pedepsirea ereticilor era "spargatorul de creiere", un fel de tirbuson introdus in craniul condamnatilor, moartea survenind instantaneu.
Un alt exponat celebru al muzeului este Scaunul Inchizitiei. Acesta era un jilt de fier in intregime tapetat cu multe, foarte multe cuie ascutite. Condamnatul era asezat aici si prins in chingi metalice in vreme ce cuiele ii intrau adanc in carne. Nu putea face nicio miscare pentru ca isi amplifica durerea. In acelasi timp cuiele astupau gaurile si nu lasau sangele sa curga, suferinta devenind insuportabila. Cel care, in ciuda supliciului, reusea sa scape cu viata, murea in urma infectiilor.
Nu era crutat niciun efort pentru pedepsirea ereticilor. De fapt scopul torturii nu era intotdeauna acela de a-i ucide ci de a-i face sa sufere cat mai mult. Clestii incinsi in foc, bicele, cutitele de tot felul pareau aproape jucarii pe langa instrumente sofisticate, ca paturile de tortura prevazute de asemenea cu cuie si amintind in modul cel mai dureros de legendarul pat al lui Procust. Vrajitoarele pareau preferatele acestor judecatori cu minte bolnava. Smulsul unghiilor si proba focului faceau parte dintre ordaliile obisnuite si peretii muzeului sunt acoperiti de gravuri reprezentand asemenea scene.
O executie preferata pentru acest tribunal consta in atarnarea condamnatului cu capul in jos in vreme ce un cutit special, coborat lent din tavan incepea sa-l spintece in doua. Era o moarte lunga si daca am spune chinuitoare nu am putea exprima intregul adevar. In comparatie cu acest cutit ucigas, ghilotina, prezenta si ea in muzeu, ti se pare aproape umana. Atmosfera inspaimantatoare este completata de costumele sinistre ale judecatorilor si calailor, costume care par desprinse dintr-un film de groaza.
Celor mai bine de 500 de ani de teroare li se adauga si alte grozavii mult mai apropiate de vremea noastra pentru ca sunt evocate in muzeu si ororile lagarelor naziste si ale unor inchisori care au urmat acestora.
Este o atmosfera de temnita sugerand o stare sufleteasca vecina cu teama. De aceea, iesind din muzeu, nici lumina rasfrangandu-se in canale, nici susurul apei, nici mireasma florilor, rasarind de pretutindeni, nu-ti poate sterge usor din minte si din suflet groaza teribila fata de obscurantism si intoleranta.
IRINA STOICA
Comentarii