Razboaiele nevazute ale serviciilor secrete      Prezenta franceza in „dos

     Continuam publicarea, in exclusivitate, a unor fragmente din lucrarea „Servicii secrete straine”, vol. I (autori: M.
     Continuam publicarea, in exclusivitate, a unor fragmente din lucrarea „Servicii secrete straine”, vol. I (autori: M. Ureche si A. Rogojan, ed. PACO, 1999). Ramânem tot la actiunea serviciilor secrete franceze (D.G.S.E.) care nu s-au sfiit sa-si bage coada in treburile unor tari din Africa cum ar fi Republica Centrafricana, Senegal si Mauritania.
          
          Africa Centralã, devenitã „imperiu” sub Jean Bedel Bokassa, un dictator despre care s-a spus cã s-ar fi dedat la canibalism fatã de triburile dusmane etniei sale, constituia, spre sfârsitul anilor ’70, o problemã foarte incomodã pentru Franta, care mentinea aceastã tarã în sfera ei de influentã.
          Printr-o actiune-fulger, bine pregãtitã din punct de vedere informativ, deci al documentãrii, si contrainformativ, al pãstrãrii secretului, douã avioane ale Serviciului „Actiuni” desanteazã la Vangui 150 de parasutisti, care ocupã toate punctele cheie ale capitalei, înlocuiesc garda sefului statului, iar pe acesta îl depun într-o închisoare. Noul conducãtor, un centrafrican aflat în Franta, pe nume David Dacko, a fost si el adus de fortele speciale, care i-au dat pânã si discursul ce l-a rostit cu prilejul preluãrii conducerii.
          Surpriza a fost totalã, inclusiv pentru ambasadorul Frantei la Bangui.
          Presedintele David Dacko i-a succedat Andrei Kolingba, un autoritar, pe lângã care a fost plasat un om al D.G.S.E., acesta devenind adevãratul detinãtor al puterii, deoarece în mâinile sale se afla atât securitatea presedintelui, cât si cea a tãrii.
          Mentinerea lui Kolingba la putere era necesarã, datã fiind manevrabilitatea sa de cãtre D.G.S.E. în raport cu interesele majore ale Frantei ce priveau: o importantã bazã militarã în zona subsaharianã (presedintele a fost convins în 1991 sã nu transfere asupra Frantei responsabilitatea mentinerii bazei, mai ales când fortele acesteia trebuiau sã intervinã într-o tarã sau alta) si vecinãtatea cu Sudanul si Ciadul, douã tãri importante pentru Franta….si în dosarul „SENEGAL-MAURITANIA”
          În noaptea de 22 spre 23 aprilie 1989, la Dakar, în capitala Senegalului, populatia bãstinasã a atacat si jefuit zeci de magazine ale comerciantilor mauritani, asasinând pe multi dintre ei. Concomitent, la Nouakchott, în capitala Mauritaniei, mii de mauritani i-au atacat pe senegalezi, ucigând aproximativ 200 dintre ei. Ulterior, conflictele iau amploare, implicând de ambele pãrti exodul peste granite a mai multor zeci de mii de persoane.
          Ambele tãri implicate erau din zona francofonã. Autorii conflictelor erau din exterior. Irakul influentase Mauritania, unde pãtrunsese panarabismul de sorginte irakianã si simpatia pentru Saddam Husein devenise evidentã. De asemenea, Irakul era interesat de folosirea Saharei mauritane pentru testarea rachetelor sale balistice.
          De cealaltã parte, Arabia Sauditã sprijinea Senegalul, cãruia îi acordase un substantial ajutor financiar, motiv pentru care i s-a aliat în rãzboiul împotriva Irakului.
          În fata acestei situatii, s-a hotãrât demararea unei actiuni secrete pentru pacificare si întelegere între presedintii celor douã tãri, Abdou Diouf si Mouar Ould Taya. În luna decembrie 1990, la Paris, pe bulevardul Mortier, la sediul D.G.S.E., au început negocierile secrete. Dupã aceea, rând pe rând, s-a informat la Elysee (Presedintia), la Matignon (Primul Ministru), la Quai de Orsai (Ministrul de Externe) si la Ministerul Cooperãrii, ultimii doi informati fiind solicitati sã-si trimitã observatorii. Cele douã delegatii au beneficiat de un tratament de protocol exceptional si foarte atent din partea D.G.S.E., pânã au acceptat sã dialogheze, apoi când lucrurile au început sã intre pe fãgasul normal, directorul D.G.S.E. le-a comunicat celor doi sefi de state: „Acum puteti sã vã telefonati si sã începeti, fãrã noi, discutii diplomatice bilaterale”.