În artele consacrate, surprinderea dinamismului naturii înseamna modelarea estetica a unor elemente extraumane dintre cele mai diferite.
Între un peisaj oarecare si o natura moarta exista diferente transante – dincolo de subiectul în sine – de abordare a lumii din mediul mai mult sau mai putin apropiat al artistului.
În cazul de fata însa am alaturat doua categorii de teme ale artelor vizuale, care în realitatea obiectiva nu se pot suprapune: portretul si un fenomen natural extrem, respectiv furtuna.
Ceea ce le uneste este o anume insistenta cu care pictorul – în cazul de fata faimosul Joseph Mallord William Turner pictor peisagist, acuarelist si gravor romantic englez – revine asupra furtunii, chiar obsesiv, surprinzând-o în nenumarate ipostaze si manifestari.
O complicitate cu totul insolita dintre pictor si creatiile cu subiectul mentionat extrage din cadrul rigid al definitiei de dictionar termenul de furtuna, pe care îl provoaca si îl loveste, îl mângâie si îl raneste, spre a-i putea scoate la suprafata energia primara capabila de lucruri pe care niciodata un om nu le-ar putea înfaptui.
Imaginea furtunii din tablourile lui Turner este precum aceea a unei salbaticiuni captive puse în lanturi, care se zbate sa-l înfrunte pe cel ce a capturat-o, sa se elibereze si sa-l îngenuncheze pe acesta. Un început de lume abia iesita din haosul nefiintei transpare din fiecare ipostaza a acestui zbucium.
Ca o deruta suprema si totala a elementelor primordiale, ploaia si vântul, fulgerele si marea se aliaza pentru a narui ceea ce omul ar vrea sa fie strunit la fel ca un armasar caruia i s-a pus pentru prima data capastrul pe cap.
Furtunile lui Turner nu mai sunt fenomene naturale extreme, ci se metamorfozeaza în permanenta, luând înfatisari dintre cele mai amenintatoare si mai terifiante.
Ele sunt personificate prin intermediul penelului înmuiat în cele mai diverse si mai neasteptate nuante cromatice, eliberând astfel din strafunduri stihiile neomenesti care pe individul uman îl îngrozesc, dar totodata îl si fascineaza pentru a marturisi mirarea si supunerea în fata unei revarsari gigantice de forta bruta, de energie primitiva nestapânita.
Furtuna lui Turner evadeaza cumva din cusca legilor primordiale, dar nu pentru a face rau, nu pentru a strica echilibrul prestabilit de o vointa suprema, ci dintr-o nevoie fireasca de a se integra în alte reguli ale jocului. În contextul respectiv, pictorul stapâneste „fiara” scapata din lanturile firii, dar în acelasi timp este el însusi stapânit pâna la obsesie de spectacolul cosmic etern imprevizibil.
Dezlantuirea de energii extreme dobândeste o anume sacralitate, care îi da furtunii libertatea si îi confera dreptul de a bântui experienta directa, dar si imaginatia artistului care se vede silit sa accepte limitarile matriciale impuse în vremuri imemoriale de Creator.
O poveste populara despre Turner pretinde ca acesta s-a lasat „legat de catargul unei nave, pentru a experimenta drama” elementelor în timpul unei furtuni pe mare. Spre deosebire de alti artisti plastici romantici, William Turner nu a identificat în dezlantuirea de forte atavice doar elementul distructiv.
În tablourile sale care surprind „porteretul” proteic al furtunii, el a identificat si germenii unui nou început, nasterea unui viitor mai curat. Nu întâmplator, el a fost supranumit „pictorul luminii”, caci lumina este aceea care face ca din haos sa zvâcneasca spre înalt speranta în mai bine si o noua lume a echilibrului si a iubirii sacre.
Parca dorind sa-si însumeze, într-un act testamentar imaginar, valorile izvorâte din spiritul sau, pe care avea sa le lase posteritatii, Turner ar fi rostit pe patul trecerii spre nefiinta, doar trei cuvinte cu caracter de sentinta: „Soarele este Dumnezeu.”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii