„Stilul este omul însusi.” Aceasta expresie, cu valoare de sentinta a fost rostita la Academia Franceza, în cadrul discursului de receptie, de catre faimosul om de stiinta si scriitor Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon.
Întelesul ei constituie un adevar greu de contestat cu argumente imbatabile, însa uneori ideea respectiva este contrazisa de însasi esenta stilului la care se face referire.
Un exemplu oarecum special a ramas – în istoria artei picturii – destinul dramatic al lui Georges de la Tour. Acest pictor traitor între anii 1593 si 1652 a fost originar din Ducatul Lorraine, un tinut situat în nord-estul Frantei de astazi, ce musteste de istorie autentica, odini-oara un puternic stat monarhic, care avea binecunoscuta deviza Unul pentru toti sau Unul pentru toate.
Am mentionat acest detaliu, întrucat el – daca legam marea in-justitie comisa fata de pictorul La Tour, în primul rand de catre „autoritara” critica de arta – poate fi in-terpretat si ca o mare ironie a sortii. De ce?
Într-adevar, artistul s-a postat cu toata fiinta lui în slujba acelor „toti” si „toate”, prin calitatile native si abilitatile sale profesionale, în scopul de a raspandi cat mai adanc în mintea si în sufletul semenilor ve-derea, întelegerea si însusirea cu bucurie a laturii frumoase, luminoase, benefice a lumii si lumilor înconjuratoare. Dar ce a primit în schimb? Uitare!
Acea trasatura de caracter dezonoranta a speciei umane, sub um-brela careia au fost – nu numai pier-dute, efectiv, ci si distruse programatic sau ascunse, inimaginabil de multe valori materiale si spirituale care ar demonstra pe drept evolutia pozitiva a omenirii, între coordonatele ei reale.
Pictorul Georges de la Tour, a fost „uitat” – dupa moartea sa la nici 59 de ani împliniti – si „redescoperit” abia dupa alti 263 de ani, în 1915 de catre Hermann Voss, un istoric de arta german!
Bizara „amnezie” – culturala – a apartinut multor critici de arta din categoria celor care îsi pastreaza întotdeauna un potential refugiu în anonimat. În tot acest timp, o dovada indirecta, dar cat se poate de nepotrivita, a valorii tablourilor lui La Tour a venit tocmai din atribuirea acestora unor pictori, fara îndoiala, mult mai valorosi, precum Diego Velásquez, Francisco de Zurbarán sau Johannes Vermeer.
Cu acesta din urma, într-adevar, artistul francez are asemanari de stil uneori frapante, care aveau sa patrunda aproape pe nesimtite în stilurile proprii ale altor pictori.
Elementul cel mai convingator poate fi reperat în portretele umane, în chipurile care par a prelua o serie de atribute subtil artificiale, o anume finete, realmente de portelan chinezesc a tenurilor, precum si privirile foarte expresive.
Referitor la mimica si privirea personajelor lui La Tour, se cuvin remarcate subti-litatea si forta de patrundere a acestuia în „inte-riorul” lor nevazut, el reusind chiar si numai prin „orientarea” extrem de sugestiva a privirii undeva, în afara spatiului ocupat de tabloul în sine, catre cineva sau ceva nevazut de catre publicul privitor.
Este vorba despre povestea de dincolo de imagine, pe care însa o pot „spune” – fara cuvinte si fara culori – numai artistii cu adevarat daruiti cu har. Iar Georges de la Tour se numara printre ei!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii