Cand unul dintre capitolele importante ale biografiei unui artist este cel dedicat bolilor de care a suferit, atunci dramatismul acelei vieti este de-a dreptul coplesitor. Dar daca epilogul acelui destin este o moarte violenta neelucidata, atunci pur si simplu te cutremuri. Si asta pentru ca exista biografi care au argumente sa sustina ca Vincent van Gogh nu s-a sinucis… Dupa o viata cu un zbucium permanentizat si lipsuri materiale (uneori dorite din motive religioase, mai ales in tinerete), van Gogh se stinge la 29 iulie 1890, la Auvers-sur-Oise, in casa sotilor Ravoux. Acestia sunt cei care au acreditat ideea conform careia artistul s-a impuscat in piept (cu doua zile mai devreme), pe cand se afla la camp sa picteze (vezi panza devenita istorica „Lan de grau cu ciori”).
Pe atunci, la alungatul ciorilor se foloseau si focuri de arma. Cercetatorii Gregory Smith si Steven Naifeh se folosesc de un aspect esential al decesului misterios al lui Vincent: unde era arma si cui apartinea ? Cum pistolul nu a fost gasit, cei doi biografi banuiesc faptul ca artistul a fost impuscat din greseala de tineri veniti pe camp sa ucida si sa imprastie ciorile. Mai mult, s-a gasit o mentiune in raportul unui medic care arata ca glontul intrase oblic si nu perpendicular (sau aproape), cum ar fi fost normal daca s-ar fi sinucis. Cert este ca Vincent, in cele doua zile cat a agonizat, nu a acuzat pe nimeni, dar nici nu a clarificat ceea ce se intamplase in lanuri.
Asa cum scria in scrisorile trimise fratelui mai mic Theo (sustinatorul sau moral si financiar, care a primit 652 de epistole, publicate post-mortem de cumnata Johana Bonger van Gogh), cusca in care este prizonier fara voia sa, „cusca galbena” in care nu poate trai decat un ratat, trebuia sa-l elibereze dupa ani si ani de suferinta. Cele mai graitoare dovezi ale chinurilor psiho-somatice ale acestui olandez nefericit sunt panzele sale in care culorile striga disperate si te izbesc adesea cu stridenta lor nemaiintalnita pana atunci. Urletele cromatice (daca permiteti expresia) sunt cele din lucrarile in care artistul a invecinat rosul aprins cu albastrul inchis (biserica din Auvers) sau, mult mai frecvent, cand albastrul intens se „lupta” cu un galben de-a dreptul feroce. Cerul instelat al sarmanului Vincent se vede ca si cum privirea autorului nu este limpede, ci mai degraba ghiceste elementele componente ale decorului natural. Aici intervine suferinta ochilor, care, alaturi de schizofrenia din „razboiul culorilor”, alcatuieste un portret intristator, deprimant.
Si Vincent a iubit si fost refuzat (si chiar alungat) fara mila. A vrut sa-si dedice viata promovarii credintei si lecturilor evanghelice pentru cei sarmani, dar parohiile l-au indepartat mereu pentru „excese de saracie si viata mizera”. A descoperit Parisul, viata din Montmartre si pe impresionisti, s-a imprietenit cu Paul Gauguin si s-au refugiat amandoi la Arles, in sudul Frantei. Dar absintul facea ravagii in mintea unui om care avea in familie o predispozitie spre boli mintale. La un moment dat, cand a vazut un portret facut de Gauguin, Vincent ar fi exclamat: „Sunt chiar eu, cel care a devenit nebun” – dintr-o scrisoare trimisa de Gauguin lui Theo van Gogh. Nu peste mult timp, „nebunul” avea sa evadeze din cusca galbena…
PAUL IOAN
Comentarii