Istoria artei poate fi apreciata ca fiind istoria nudului. Este un mod simplu, dar eficace de a trasa granitele creativitatii umane în domeniul frumosului. Astfel, de la Venus din Willendorf si Venus din Lespugue (realizate cu 23 de mii de ani înainte de era crestina, prima din calcar, a doua din fildes de mamut) si pâna la nudurile artei moderne, femeia pare sa fie pe primul loc în atentia artistului din orice epoca.
Am putea mentiona faptul ca exista un apogeu al admiratiei creatoare fata de trupul feminin, si anume nudul ca autoportret, o specie rara si care o are în prim-plan pe pictorita germana Paula Modersohn-Becker (1876-1907). Atrasa de expresionism, fovism si primitivismul de tip Paul Gauguin, aceasta prea putin fericita artista (moarta la 31 de ani, dupa nasterea unui copil) a realizat în 1906 o astfel de pânza, probabil dintr-un imbold narcisist usor de înteles la o femeie.
Însa în acest domeniu delicat, lucrurile au fost puse la punct de pictorul-academician francez Arnaud d’Hauterives (secretar „perpetuu” al Academiei de Arte Frumoase franceze, nascut în 1933), într-o alocutiune recenta: „Cu exceptia nudurilor preistorice (paleolitice), primele nuduri din istoria artei sunt cele grecesti reprezentând barbati”. Într-adevar, în antichitatea greaca au aparut celebrele „kuros” (barbat tânar), nuduri ale perfectiunii masculine inspirate din statuile egiptene ale faraonilor. Treptat, kuros a devenit reprezentarea adoratului Apollon, trupul vizând obsedant armonia si simetria corpului barbatesc ideal, adica al zeului, si nu al vreunui muritor. Treptat, canoanele perfectiunii geometrice s-au extins si asupra femeii-zeita, si anume Venus. Cu totii avem în minte seducatoarele variante antice, dar si apetisantele cariatide din baldachinul Erehteionului de pe Acropole. Se stingea complet viziunea artistului primitiv, care exagera dimensiunile nudului, în primul rând sânii si falusul. Zeificarea proportiilor devenise, odata cu gândirea artistica greceasca, un concept intangibil.
Evul Mediu european a împins nudul într-o umbra totala, sub apasarea canoanelor religioase ale crestinismului. Omul devenea muritor si imperfect, unica exceptie facând-o, evident, cuplul Adam si Eva, imposibil de reprezentat cu pudoare excesiva. Relaxarea definitiva a fost adusa de Renastere, ai carei corifei si-au adus aminte de stralucitele conceptii ale antichitatii asupra corpului uman. În pictura si sculptura, temele mitologice ofereau prilejul redescoperirii armoniei trupesti, în special a femeii. Proportiile divine ale acesteia începeau sa faca parte din bagajul de arme ale erotismului si dragostea fizica începea sa o însoteasca, în mod cât se poate de firesc, pe cea a psihicului. Nudul feminin se bucura, totusi, de o jena ancestrala si zona genitala era acoperita prin felurite trucuri.
Nu acelasi lucru se observa la barbatii realizati (mai ales în sculptura) de artisti homoerotici precum Leonardo da Vinci si Michelangelo Buonarroti. În pictura a excelat nudul masculin al lui Caravaggio. Barocul lui Rubens normalizeaza trupul femeii, facându-l mai plinut, dar rococo-ul lui François Boucher (de exemplu) îi aduce rotunjimile pe calea cea buna a formelor dezvoltate, insa fara excese. Neoclasicii si romanticii readuc femeia la naturaletea proaspata a tineretii, în timp ce un realist precum Gustave Courbet îsi permite sa atinga limita pornografiei, cu a sa pânza „Originea lumii” (1866, zona intima a femeii). Pentru impresionisti si urmasii lor, nudul feminin n-a mai respectat niciun canon al perfectiunii divine, iar prin cubisti femeia a devenit o figura geometrica.
PAUL IOAN
Comentarii