Stiinta se presupune ca lucreaza cu dovezi, cu date certe si elaboreaza teorii demonstrabile care nu pot fi supuse indoielii. Dar in lipsa tot mai acuta de dovezi, stiinta recurge tot mai mult la supozitii si scenarii SF, care ar trebui sa fie doar apanajul scriitorilor.
Nu ne referim acum la teoriile acceptate in toate enciclopediile lumii, cum ar fi teoria Big Bang-ului sau a gaurilor negre care sunt elaborate de fizicieni teoreticieni, sustinute de calcule matematice motiv pentru care nu pot fi demonstrabile. Ne referim la teoriile, gazduite azi in cele mai importante publicatii stiintifice, Nature, Science etc., care se bazeaza pe dovezi palpabile dar care conduc la teorii SF, despre care chiar si unele personalitati stiintifice afirma ca sunt false, eronate. Eronate de dragul publicitatii? Intentionat?
In cartea sa Fictiunile stiintifice, Stuart Ritchie raspunde la intrebarea „cum frauda, partinirea sau neglijenta submineaza cautarea adevarului stiintific, care ar trebui sa fie telul adevarat al stiintei dintotdeauna si de azi. Culmea este ca lumea accepta cu entuziasm fictiunea stiintifica si manifesta o reticenta sporita in fata dovezilor reale. Lucru pe care il observa si Sir Francis Bacon, filozof, eseist si om de stiinta englez, in 1620, atunci când in cartea sa de capatâi Novum Organum scria: Este eroarea bizara si permanenta a intelegerii umane de a fi atrasa de asertiunile afirmative decât de cele negative”. Si când frauda stiintifica este dovedita, reactia de a o respinge este covârsitoare, dupa cum noteaza si Stuart Ritchie. Asadar, de ce gafeaza oamenii de stiinta?
Lui Albert Einstein i se atribuie zicala „Doua lucruri sunt infinite: Universul si prostia umana si nu sunt sigur despre Univers”. Se pare ca nu s-a spus niciodata ceva mai adevarat.
Teoriile circula in reviste, mai nou fara restrictii pe retelele de socializare, ele sunt acceptate, devin adevaruri indiscutabile, dar de multe ori vin si dezvaluirile unor fraude stiintifice.
Stuart Ritchie aminteste in cartea sa un caz celebru de frauda stiintifica: „Cel mai faimos studiu de psihologie din toate timpurile este probabil Experimentul inchisorii Stanford din 1971, in care psihologul Philip Zimbardo a impartit un grup de tineri in„ gardieni” si „prizonieri” si i-a pus sa stea o saptamâna intr-o inchisoare simulata din subsolul departamentului de psihologie al Universitatii Stanford.
In mod uimitor de rapid, potrivit lui Zimbardo, „gardienii” au inceput sa pedepseasca „prizonierii”, abuzându-i atât de sadic incât Zimbardo a trebuit sa puna capat destul de repede experimentului. Amintind de studiile lui Stanley Milgram din anii 1960, in care „profesorii” administrau socuri electrice „cursantilor”care nu raspundeau corect la intrebari, experimentul lui Zimbardo este folosit ca una dintre principalele dovezi ale puterii situatiei asupra comportamentului uman”.
„Puneti o persoana buna intr-o situatie proasta, iar lucrurile pot deveni foarte rele, foarte repede. Experimentul inchisorii Stanford este predat tuturor studentilor la psihologie de pe intreaga planeta si pe baza lui, Zimbardo a devenit unul dintre cei mai cunoscuti si respectati psihologi moderni”, mai spune Ritchie.
Desi implicatiile acelui experiment au fost intotdeauna controversate in lumea stiintifica, abia in 2019, când a aparut cartea cercetatorului Thibault Le Texier intitulata Demascarea Experimentului de la inchisoarea Stanford, lumea a putut vedea cât de slab a fost studiul bazat pe experimentul „inchisorii” Stanford.
Si asta deoarece autorul a scos la iveala „in premiera”, transcrierile casetelor lui Zimbardo, care demonstrau felul in care cercetatorul a intervenit direct in experiment, dându-le „gardienilor” instructiuni foarte precise despre cum trebuiau sa se comporte – mergând pâna la a sugera modalitati specifice de dezumanizare a „prizonierilor”, cum ar fi refuzul de a folosi toaleta. In mod clar, aceasta „regie” de scena era departe de a constitui un exemplu organic despre modul in care oamenilor obisnuiti li se atribuie roluri sociale specifice. In ciuda atentiei enorme primite de-a lungul anilor, „rezultatele” experimentului inchisorii Stanford, asa cum sunt, sunt lipsite de sens stiintific”.
Dar pot fi enumerate si alte asemenea erori, eufemistic numite „gafe” stiintifice.
Se stie, orice cercetator spune asta, stiinta progreseaza prin incercare si eroare si, in principal, prin eroare. „Un pas inainte, doi pasi inapoi” ar putea fi motto-ul cercetatorului. La urma urmei, erorile sunt si ele umane. Publicatia The Guardian enumera câteva din cele mai mari erori, gafe stiintifice din toate timpurile. „Lista rusinii” este subiectiva, dar incearca sa acopere intreaga gama de discipline academice – aratând ca toti cercetatorii sunt capabili sa faca greseli mari. Uneori sunt neintentionate, alteori dimpotriva.
Biologul Stephen Jay Gould, spunea ca oamenii de stiinta se pot amagi singuri – atât de dornici sunt sa faca o noua descoperire. Alteori, gafele sunt rodul intâmplarii, cum a fost cazul bacteriologului londonez Alexander Fleming care a descoperit ca unul din vasele sale Petri care continea urme de stafilococ a fost infestat cu o specie de ciuperci numita Penicilinum Notatum. Chiar si Einstein a gafat groaznic atunci când a afirmat ca „nu exista nici cea mai mica indicatie ca energia va putea fi obtinuta vreodata din atom”, chiar inainte de nasterea erei atomice.
Iata si alte asemenea erori stiintifice amintite de The Guardian.
Puterea creierului
Oamenii de stiinta de la Institutul pentru Sanatatea Animalelor din Edinburgh au obtinut o subventie guvernamentala de 200.000 de lire sterline pentru a afla daca Boala Vacii Nebune (care este specifica bovinelor si care este cunoscuta de mai bine de 200 de ani, numita Boala Creutzfeldt-Jakob atunci când sunt infectati oamenii) a sarit „bariera speciei” de la vaci la oi. O ancheta efectuata la nivelul anului 2001 a scos la iveala ca oamenii de stiinta testasera gresit creierul de bovine in loc de cel de oaie, si asta timp de cinci ani.
Un Watergate stiintific
Ca si in cazul spectaculos de la hotelul Watergate care a dus la demisia presedintelui american Richard Nixon, cazul cercetatoarei Thereza Imanishi-Kari a bulversat lumea stiintifica, dar si cariera ei stiintifica, fiind considerat unul dintre cele mai controversate din istoria stiintei. Asta pentru ca o comisie de investigatii a Institutului National de Sanatate din SUA, din 1986, a ajuns la concluzia ca imunoloaga Thereza Imanishi-Kari, pe atunci asistenta la Centrul de Cercetari pentru Cancer din cadrul faimosului MIT, a falsificat date intr-o lucrare de cercetare publicata in acel an in revista Cell, scrisa impreuna cu câstigatorul premiului Nobel, David Baltimore.
Cazul a explodat atunci când Dr. Margot O’Toole, coleg postdoctoral care lucra in acelasi laborator cu Dr. Imanishi-Kari, a analizat un caiet de laborator al cercetatoarei dezvaluind ca datele de pe 17 pagini erau incompatibile cu datele din articolul din Cell.
Era vorba despre o descoperire legata de modificarea genetica a sistemului imunitar.
Zece ani mai târziu, cercetatoarea a fost declarata nevinovata, pentru toate cele 19 acuzatii impotriva ei. Dosarul a avut aproximativ 6.500 de pagini, judecatorii culegând marturii de la 35 de martori.
(Continuare in numarul viitor)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii