Imaginea artelor vizuale japoneze in constiinta occidentalului obisnuit nu este deosebit de ampla si ramâne aproape intotdeauna dominata de celebrele stampe cu valuri marine, flori de cires, cocori, gheise, pagode.
Tara Soarelui-Rasare are insa un loc aparte in spiritul europenilor si prin plasticieni ancorati intr-un fel sau altul in istoria picturii batrânului continent. In secolul trecut, principalul reprezentant nipon al domeniului a fost Léonard Tsuguharu Foujita, scolit in tara sa, dar cu o puternica amprenta personala consolidata in faimosul Paris boem al primei jumatati de veac.
Convietuirea, pâna la o ingemanare sublima, dintre doua culturi aparent total diferite, precum cele vest-europeana si japoneza, reprezinta o foarte interesanta si rodnica experienta estetica. In aceasta directie, Foujita a gasit un echilibru reprodus artistic prin modalitati adesea surprinzatoare, care il fac deopotriva universal si singular intr-o lume a gloriilor orbitoare si a viselor naruite, a iubirilor extreme si a dependentelor vitale sau distrugatoare.
In acest alambic al virtutilor si pacatelor pamântesti, in care niciodata nu stii ce materii se amesteca si nici daca la final vei umple un mojar cu aur sau cu cenusa, el a gasit formule ce nu puteau fi eronate. Anii de efervescenta à la parisienne nu au produs o decantare, ci o uimitoare diversificare a mijloacelor si mai ales a formelor de expresie artistice. Semnele originii sale s-au pastrat in aproape intreaga creatie, insa elementul inconfundabil in acest sens il reprezinta fizionomia personajelor umane din foarte multe desene si picturi.
Exista, in trasaturile asiatice reproduse pe pânza si pe hârtie o alteritate evidenta, astfel ca putem avea impresia intâlnirii simultane cu aceeasi persoana, dar – paradoxal – aflata la vârste si in ipostaze diferite. De altfel, mai mult sau mai putin direct, regasim o legatura sub acest aspect si cu neobisnuit de numeroasele autoportrete prin care am putea afirma ca Foujita – nu isi scrie, ci isi deseneaza autobiografia.
Pe de alta parte, in privirea personajelor aproape exclusiv feminine transpare o tristete profunda, pe care acestea incearca in mod evident sa si-o ascunda, dar care tradeaza drame interioare intemnitate sub un clopot de sticla. Sunt povesti pentru care insa numai artistul are „cheia” si la a caror cunoastere privitorul nu are decât un acces iluzoriu: putem doar face presupuneri, putem construi, fara a cunoaste totusi niciodata povestea adevarata din spatele lacrimii nevazute.
Legat de asa-zisele secrete ale succesului profesional, se poate vorbi despre influente ale unor curente artistice si ale unor confrati asupra pictorului nipon. In anii petrecuti in inima boemei de pe malurile Senei, el a cunoscut mari artisti, precum Modigliani, Picasso, Matisse, Jules Pascin. Nu trebuie vazuta in acest context vreo dependenta stilistica de acestia, ci mai degraba despre afinitati fata de diversele orientari din epoca. Un exemplu sugestiv il constituie unele portrete feminine ale caror trasaturi suple – tendinta a desprinderii de pamântesc si a zborului spre inaltimi – il apropie de nelinistitul Modigliani.
Pe de alta parte, foarte interesant, daca una dintre primele trei teme generale abordate de Foujita, femeia, este prezenta din abundenta in picturi, gravuri si desene, imaginile citadine evoca straniile asteptari si temeri din tablourile lui Chirico sau Buzzati.
Am lasat catre final mentionarea altor doua categorii de subiecte abordate de artistul japonez, care fac parte din domenii totalmente diferite si chiar divergente. Dupa intoarcerea temporara in Japonia, in contextul devastatorului razboi de la mijlocul secolului trecut, prin creatiile sale el s-a implicat in propaganda agresiva a imperialismului nipon, prin lucrari inspirate direct de luptele din linia intâi.
Pentru aceasta, a fost etichetat drept nazist si s-a intors in Europa, unde si-a trait ultimii ani de viata si de creatie. Foujita ramâne totusi definit cumva, ca artist, dar si ca om, prin nenumaratele creatii ce infatiseaza pisici in cele mai neasteptate ipostaze, iar cartea dedicata exclusiv acestora este un unicat in lumea artelor plastice. Aproape umanizate, felinele se joaca, dorm mult, se lupta pentru capturarea unui peste sau… se initiaza in tainele croitoriei.
Mai presus de toate insa, ele apar in momente de tandrete, pe care le traiesc natural, totodata parând ca, in subtext, ne ofera cu un aer pedagogic lectii practice de iubire. Acea iubire dezinteresata fara de care, de altfel, nimic frumos pe lume nu ar putea sa existe.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii