O linie imaginara uneste, din nordul Scandinaviei pâna în centrul si sudul Africii, o
asa-numita civilizatie a lemnului, pe „traseul” careia se afla si România.
Sintagma se refera la faurirea din lemn a unor constructii complexe si utilizarea de unelte, utilaje si nenumarate accesorii casnice si alte obiecte precum armele, dar si la latura estetica a vietii, respectiv la arta sculpturii.
O astfel de zona extrem de fascinanta inclusiv prin simbolistica sa subiacenta este reprezentata de asa-numitele „biserici-catarg” din unele sate norvegiene locuite de catre temutii oameni ai marilor de odinioara – vikingii.
„Farurile” vikingilor
Unul dintre amanuntele de interes major permanent legate de civilizatia lemnului îl constituie elementele comune în care se întâlnesc manifestarile locale, specifice diferitelor popoare de pe mapamond, chiar daca uneori nu ar avea cum sa existe o relatie de acest fel.
Se poate spune ca în mod absolut logic, bisericile-catarg sunt situate în sate vechi, având, la fel ca locasurile de cult din întreaga lume, doua functii majore ce nu pot fi ocolite de constructorii lor: cea principala este functia sociala, secondata fiind de cea artistica, spirituala.
În vremurile când vikingii reprezentau o mare putere armata, dar si de explorare a noi teritorii, îndepartate, la întoarcerea din campaniile de cucerire, razboinicii îsi recunosteau de departe meleagurile de bastina dupa silueta bisericilor amplasate pe înaltimile aproape salbatice ale satelor de munte, asemuindu-le cu catargele faimoaselor lor „corabii lungi” care îi purtau spre zari nestiute. Iar aceste repere comparabile cu farurile ce trimit lumina calauzitoare peste talazurile marilor au reprezentat dintotdeauna un adevarat nucleu al civilizatiei nestapânitelor triburi nordice.
Dantelarii în lemn
În Norvegia se pastreaza functionale si in prezent 28 de asemenea comori din lemn – vechi de aproape un mileniu. Ele se numesc stavkirke si se caracterizeaza prin structura de stâlpi si grinzi, iar cea mai mare si una dintre cele mai vechi este biserica din Heddal, ridicata în jurul anului 1250, pe locul uneia anterioare, perioada din care se mai pastreaza un jilt de lemn, sculptat cu o maiestrie de invidiat.
Privita din exterior, frapeaza imediat prin numeroasele sale acoperisuri în panta ori-entate în toate directiile, ceea ce îi confera un aspect aproape suprarealist.
Într-o inspiratie… peisagistica, arhitectul a separat clopotnita relativ masiva de mult mai impozantul locas de cult, pentru a-i oferi acestuia libertatea de a-si impune personalitatea sa coplesitoare. Ca un accent vizual suplimentar asupra complexitatii sale, biserica poarta sub nimbul nevazut doua nuante de gudron folosite la vopsirea acoperisurilor de sindrila.
Daca masivitatea ocrotitoare a bisericii din Heddal, impresioneaza in schimb stavkirke din Urnes (inclusa în Patrimoniul Mondial UNESCO în 1979) este cea mai veche de acest fel din Norvegia. Amplasata în satul Ornes, pe malurile fiordului Lustra, ea a fost construita în jurul anului 1130. Totusi, unele sculpturi sunt mai vechi decât structura principala.
Ele exceleaza în special prin dantelariile fitomorfe sculptate în lemn, întretesute cu reprezentari fitomorfe ale unor creaturi fabuloase. Mai putin priceputi se considera ca au fost artistii cioplitori în reprezentarea chipului uman, dar posturile si atitudinile corporale releva o complexitate remarcabila.
Exista legaturi simbolice si spirituale intre componentele aparent distantate ale civilizatiei lemnului.
Similitudini în acest sens se pot remarca fara rezerva între bisericile de lemn românesti, în special cele maramuresene si aceste stavkirke nord-europene.
O splendida veriga în lantul respectiv a adaugat Regina Maria a României. Iu-birea sa nelimitata pentru arta autentica face ca în cadrul Palatului Cotroceni sa fie amenajat Salonul Norvegian, o capodopera artistica realizata în stilul sculpturii traditionale scandinave, o replica neo-gotica a interioarelor norvegiene (biserici si case taranesti).
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii