Marele Foc din Londra a fost una dintre cele mai grave dezastre care au afectat, de-a lungul istoriei, capitala britanica, devastand total orasul medieval, fara insa a lovi si cartierul aristocratic, Westminster, cu palatul regal de la Whitehall. Incendiul s-a declansat in brutaria unui anume Thomas Farynor, de pe Pudding Lane, in noaptea de 2 spre 3 septembrie si s-a raspandit rapid spre vest, de-a lungul Londrei.
Folosirea principalei tehnici de stopare a incendiilor din acea vreme – demolarile locuintelor aflate in calea flacarilor, a fost intarziata, din cauza lipsei de hotarare de care a dat dovada Lordul Primar al capitalei, Sir Thomas Bloodworth. Abia in zorii zilei de 4 septembrie, acesta a poruncit demolarea caselor, dar deja era tardiv, fiindca vantul imprastiase flacarile spre nord, chiar in inima orasului. Panica era generala si pe fondul ei s-au lansat zvonuri ca incendiul fusese pus de agentii inamici – Anglia era pe atunci in razboi cu Olanda si Franta; ca atare, imigrantii proveniti din aceste tari au avut de suferit persecutii serioase, iar victimele produse de aceasta vanatoare de vrajitoare au fost mai numeroase decat cele cauzate de incendiul propriu-zis.
Potrivit cifrelor oficiale, doar sase persoane si-au pierdut viata ucise de flacari sau fum, dar istoricii moderni apreciaza ca numarul ar fi fost mai mare, din cauza ca nimeni nu a incercat sa calculeze cifra mortilor din „slums”-urile londoneze. Cert este ca au fost distruse peste 13.000 de case, 87 biserici parohiale, catedrala Sf. Paul si majoritatea cladirilor ministeriale ale orasului. Problemele sociale si economice generate de dezastru au fost coplesitoare si insusi regele Carol II a incurajat londonezii sa paraseasca orasul si sa se mute in alte parti, de teama ca lipsurile ar putea declansa o rebeliune intre cei ramasi. In ciuda numeroaselor propuneri radicale, Londra a fost reconstruita in general pe acelasi caroiaj existent inainte de incendiu.
GABRIEL TUDOR
Comentarii