În vara anului 363 e.n., împaratul Flavius Claudius Iulianus, cunoscut în istoriografia crestina sub numele de „Apostatul”, a murit în timpul unei campanii militare în Persia sasanida, în împrejurari care continua sa genereze controverse între cercetatori.
Moartea sa, survenita pe 26 iunie în apropierea localitatii Maranga, a marcat nu doar sfârsitul unei domnii scurte, ci si esecul unui experiment religios si politic fara precedent în Imperiul Roman târziu.
Iulian, ultimul împarat din dinastia constantiniana, a ur-cat pe tron în 361 e.n., dupa moartea varului sau, Constantiu al II-lea. Educat în spirit neoplatonic si profund atasat valorilor ele-nistice, Iulian a încercat o restaurare a cultelor traditionale greco-romane, în paralel cu limitarea influentei crescânde a crestinismului. Aceasta politica, desi moderata în aparenta, i-a atras ostilitatea clerului crestin si l-a transformat într-o figura controversata pentru posteritate.
Campania împotriva Imperiului Sasanid, lansata în primavara anului 363, urmarea reabilitarea prestigiului roman în Orientul Apropiat, slabit dupa esecurile anterioare. Dupa o ofensiva rapida spre inima Persiei, armata romana s-a vazut izolata si cu liniile de aprovizionare taiate de inamic. În timpul unei retrageri strategice, Iulian a fost ranit mortal de o sulita, într-o confruntare cu trupele persane. Sursele contemporane, precum Ammianus Marcellinus, sugereaza ca împaratul nu purta în acel moment platosa, fapt care a contribuit la gravitatea ranii.
Desi unele voci au sustinut ipoteza unui complot intern, nu exista dovezi concludente în acest sens, iar moartea lui Iulian a generat o tranzitie rapida a puterii.
Armata l-a proclamat împarat pe generalul Iovian, care, confruntat cu o situatie militara critica, a fost nevoit sa semneze un tratat umilitor cu regele Sapor al II-lea, renuntând la mai multe provincii romane din Mesopotamia.
GABRIEL TUDOR
Comentarii