Prin 1975, ca tânar student filolog, am citit o carte care m-a marcat in mod semnificativ la vremea aceea: este vorba despre Shakespeare, contemporanul nostru, scrisa de Ian Kott, un regizor polonez de teatru, aparuta in 1962 la Varsovia si in 1969 la Bucuresti, in traducere româneasca. Peter Brook si Charles Marowitz se numara printre numerosii regizori care au recunoscut ca au fost influentati de Jan Kott, „gasind in analogiile sale dintre situatiile shakespeariane si cele din viata si drama moderna semintele noilor conceptii scenice”.
O vreme am incercat sa inteleg de ce si Ion Luca Caragiale poate fi considerat contemporanul nostru, mai ales atunci când citim piesele sale de teatru, dar si momentele si schitele sale. Apreciam, ca toti criticii si istoricii literari umorul fabulos al scriitorului nascut in comuna Haimanale din judetul Prahova, ma amuzau replicile geniale de genul „si cu onoarea mea nereperata cum ramâne? Las ca ti-o repereaza dom Mitica”, ca sa nu mai pomenesc umorul satios din O scrisoare pierduta, dar de-abia 30 de ani mai târziu aveam sa inteleg cu adevarat actualitatea piesei lui Caragiale, mai exact, in anii in care au inflorit, dupa o perioada de adormire, vechile si penibilele lupte politice, jocurile incâlcitelor santajuri si ale intereselor personale. Am crezut ca „analogiile dintre situatiile shakespeariane si cele din viata si drama moderna” din opera lui Caragiale, adica din actualitatea noastra postdecembrista, ar putea fi analizate intr-o carte de referinta. Insa, cu exceptia unor reuniuni omagiale intitulate „Caragiale, contemporanul nostru”, o analiza similara cu cea a lui Kott nu a aparut. Poate e si de inteles: Caragiale a deranjat pe multi in vremea lui, detractori s-au gasit cu duiumul. Detractori sunt si azi, culmea, tocmai din pricina faptului ca el este considerat mult prea contemporan cu noi.
Inchei aici mica divagatie pentru a aminti ca la inceputul lunii februarie, presedintele Aca-demiei Române, Ioan-Aurel Pop a inaugurat la Bucuresti, expozitia intitulata „ION LUCA CARAGIALE – 170 de ani de la nastere”, ocazie cu care a declarat ca aceasta expozitie „ar putea sa schimbe o anumita perceptie despre scriitor”. Expozitia reuneste piese din patrimoniul Bibliotecii Academiei Române si al Muzeului National al Literaturii Române, „menite sa reconstituie, intr-o serie de repere esentiale, intregul parcurs al biografiei publice si artistice a scriitorului român”.
Cum apuneam, Caragiale a fost iubit de cititori, dar si urât de multi care se simteau vizati de umorul lui, de portretele lui, de batjocorirea politicienilor venali. De aceea academicianul Pop a tinut sa aminteasca faptul ca „foarte multa lume l-a judecat pe Caragiale destul de sever, desi ambianta generala a culturii românesti l-a plasat intre clasici”, dupa cum transmite Agerpres.
A oferit exemplul lui Dimitrie A. Sturdza, mare carturar, om politic, Presedinte si Secretar General al Academiei Române, care considera opera lui Caragiale „o permanenta defaimare a institutiilor publice si a virtutilor nationale”. „Lui I.L. Caragiale i s-au defaimat si viata, si opera. Insa adevaratii cunoscatori au relevat mereu in Caragiale un om sensibil, plin de dragoste pentru limba româna, un suflet cald care pândea vesti despre România la Berlin, unde era totdeauna bucuros de oaspeti din tara si unde si-a refacut, in exil, o adevarata ambianta româneasca”. In plus, „Era mereu atent nu numai la ceea ce se petrecea in tara, ci si la framântarile românilor din Austro-Ungaria angajati in lupta nationala”, scriitorul tinând legatura cu studentii români din Berlin, Lepzig si Budapesta. Caragiale a participat, in 1911, la Serbarile de la Blaj inchinate jubileului ASTRA. Acolo, spune academicianul Ioan-Aurel Pop, „Iuliu Maniu l-a intâmpinat cu niste cuvinte de o caldura deosebita, ca pe un mare patriot român”.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii