Unul dintre cele mai importante simboluri din toate timpurile ale esentei fiintei umane raportate la sine si la cadrul existentei sale obiective/materiale si subiective/spirituale este oglinda sau, corect spus, notiunea de oglinda.
Detaliul exploatat din plin de numerosi artisti plastici, in special pictori, a scos astfel in evidenta atributul oglinzii de a amagi, a insela, de a crea deruta.
De aici, un imens tezaur de inspiratie pentru creatorii de frumos, care au descoperit aici si un gen de portal nevazut prin care se poate patrunde, in primul rând mental, imaginativ, in universul fascinant, dar mereu ascuns, al lumilor paralele ce ne ademenesc sa le exploram, fara sa stim daca astfel nu riscam sa cadem intr-o capcana fara iesire.
In general, toata lumea cunoaste simbolul lui Venus/Afrodita (zeita frumusetii, a iubirii si a fertilitatii), dar putini stiu ca imaginea care semnifica feminitatea deriva dintr-o reprezentare picturala a oglinzii de mâna, populara in lumea clasica. Exista unele indicii ca semnul oglinzii lui Venus s-ar putea identifica in vechime cu Ankh, simbolul egiptean antic al vietii vesnice. Exista motive rezonabile sa credem ca artistii l-au aplicat pentru a-si exprima admiratia pentru voluptatea corpului ce promite deliciile iubirii si ofera nemurirea prin generatiile viitoare.
Biserica si autoritatile au incercat sa infrâneze pornirile multimilor supuse, insistând ca oglinda nu este decât un lux, un tovaras al vanitatii si al narcisismului. Si a predicat ca, daca este folosita gresit, l-ar putea innebuni pe omul slab de inger. In termeni categorici, Biserica a diabolizat oglinzile si pe posesorii lor, iar cei care faceau experimente cu oglinzile erau acuzati de vrajitorie.
O credinta generala era ca reflexiile pe unele suprafete ar putea desparti nu numai corpul de inima, ci si mintea de vointa. Totusi, nu exista multi oameni care ar rata ocazia de a arunca o privire asupra lor insisi. Multa vreme, subiectele alegorice au ocupat locul central in evolutia picturii. Bellini a infatisat o fata inteleapta care isi indeparteaza fata de la oglinda, fiindca diavolul o privea din ea!
Ilustratiile didactice au fost pentru un timp o adevarata meserie pentru multi pictori din Evul Mediu. De exemplu, Hans Baldung Grien, student al lui Albrecht Dürer, a aratat exigentele restrictive ale curgerii timpului: o femeie cu o oglinda si o clepsidra, in compania Mortii, era un motiv popular care-l arunca in meditatii profunde pe omul cât de cât invatat si neaparat credincios in sens religios.
Cu toate astea, nici o incercare de intimidare nu putea opri progresul triumfator al oglinzilor. Diferite ca marime si forma, si-au gasit drum in saloane marete si in salasuri umile fara ca picturile ironice sau moralizatoare sa descurajeze oamenii sa-si ospateze privirea asupra reflectiilor lor. Nu e de mirare ca acest obiect era o necesitate in imaginile pictate in genul vanitas („desertaciune”) – acolo amintea de concizia, efemeritatea, nepermanenta placerilor pamântesti. Unul dintre cele mai cunoscute exemple de prezentare a oglinzii ca simbol este „Portretul sotilor Arnolfini” al lui Jan van Eyck (1434). Opiniile istoricilor de arta difera, in ceea ce priveste rolul oglinzii in situatia descrisa, dar se crede indeobste ca ea este Ochiul atotvazator al lui Dumnezeu, iar personajele din imagine isi fac un juramânt de fidelitate in fata ei.
Un indiciu pentru aceasta intelegere este cadrul compus din medalioane ce arata episoade din viata lui Christos (Rastignirea, Procesiunea la Golgota, Pogorârea de pe Cruce si Invierea). Insa, mai mult decât atât, criticii de arta au identificat aici si un alt detaliu tulburator, ce conduce spre acelasi mesaj al introspectiei, dar si spre cel al laturii narcisiste ascunse din individul uman. Oglinda din spatele sotilor Arnolfini este orientata cu fata spre privitor si este firesc ca in ea sa se regaseasca insusi artistul, cel care isi picteaza personajele.
Marele pictor spaniol Diego Velázquez este unul dintre ilustratorii emblematici ai simbolismului oglinzii, in primul rând prin celebrele tablouri „Venus in oglinda” (numit si „Toaleta lui Venus”) si „Las Méninas”. Scena mitologica din prima pictura focalizeaza atentia tocmai prin modul in care chipul zeitei este reflectat in oglinda pe care i-o pune in fata Cupidon.
Privirea ei a generat o controversa majora, inclusiv de ordin etic: este vorba despre vanitate, despre satisfactia cu care isi admira propria ima-gine sau ea priveste catre noi, pentru a ne urmari reactia, la vederea feminitatii ei?
O relatare anecdotica, dar foarte posibil reala arata ca Velázquez avea zece oglinzi in atelierul sau, desi in vremea aceea costau o avere. Intrebat de ce are nevoie de atât de multe, el a spus ca oglinzile erau asistentii lui. Intr-adevar, o reflectie constituie o anume imagine, atâta doar ca ea exista doar pentru o fractiune de secunda, dar semnificatia acestei prezente se extinde mult dincolo de perceptia noastra curenta.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii