O comedie romantica, având drept fundal Parisul, orasul indragostitilor, are toate sansele sa fie apreciata de publicul cinefil. Iar, daca la cârma productiei se mai afla si un regizor sclipitor, ca Woody Allen, succesul este garantat, cum putem deja paria, in cazul peliculei Miezul noptii la Paris, de care spectatorii români se pot bucura, la finele acestei veri.
Si comediile „intelectuale” se vând bine
Aflat pe final de cariera, Woody Allen dovedeste ca are inca multe de spus in materie de cinematografie. Midnight in Paris este, de altfel, tot ceea ce spectatorii impatimiti de creatiile simpaticului regizor ar putea astepta de la el: o comedie care ii va purta, virtual, pe strazile celei mai frumoase capitale europene, un alt film slefuit cu migala, cu dialoguri inteligente si subtilitati marca Allen. In fine, un film beneficiind de o distributie corespunzatoare, actori nici prea-prea, nici foarte-foarte, dar care sunt excelent pusi in valoare de magicianul peliculei de celuloid. Nu-i de mirare ca, având aceste atuuri, pelicula a devenit un mare succes de box office, fiind filmul care a adus cele mai multe incasari, din toate cele 41 de creatii ale lui Allen.
Ca si in precedentele lui filme, Match Point si Vicky Cristina Barcelona, regizorul prezinta viata unui cuplu de tineri casatoriti si il face pe spectator sa simta tensiunile existente intre parteneri. Gill si Inez (Owen Wilson si Rachel McAdams) viziteaza Parisul, alaturi de parintii, extrem de conservatori ai fetei. Gil este un scenarist de succes la Hollywood, dar esecul in cariera de scriitor il face sa se simta frustrat, neimplinit. Pentru el, venirea la Paris este un balsam, caci adora orasul si trecutul artistic al acestuia. Sotia lui nu iubeste Parisul, ca urbe, ci doar magazinele de haine de lux si pe sine insasi. Pâna acum, nimic neobisnuit, ci, mai curând, un cliseu: artistul ratat, a carui casatorie cu o frumoasa narcisista incepe sa scârtiie.
Eterna reintoarcere
Dar Allen recurge la cartea realismului magic, pe care a mai folosit-o, ca pe un jocker aducator de noroc, si in Trandafirul rosu din Cairo. Ratacind singur, pe strazile Parisului, seara târziu, Gil se imagineaza intorcându-se in timp, catre „anii nebuni” ai perioadei interbelice, când o intreaga generatie pierduta, de la Scott Fitzgerald la Hemingway si Gertrude Stein facusera din Paris capitala mondiala a artei.
Scufundarea in trecut, prin aceasta oglinda fermecata, ii prilejuieste tânarului intâlnirea cu Hemingway si Dali (interpretat de Adrien Brody), iar lui Woody Allen prilejul pentru o serie de dialoguri spumoase. Intre timp, in viata reala, de peste zi, relatia cu Inez pare tot mai fragila, in ciuda incercarilor eroilor de a o consolida. Cei doi viziteaza muzee, galerii, gradini publice si, la muzeul Rodin, sunt intâmpinati de o diva care indeplinea functia de ghid, nimeni alta decât Prima Doamna a Frantei, Carla Bruni, care a tinut mortis sa fie prezenta pe afisul comediei lui Allen, chiar si in acest rol episodic.
Ca o paranteza, sa spunem ca aceasta dorinta n-a fost bine vazuta de presa franceza, care a ironizat-o in fel si chip pe sotia presedintelui Sarkozy, aparând chiar zvonuri potrivit carora Woody Allen ar fi fost nevoit sa repete si de 30 de ori o scena cu deloc talentata frumusete prezidentiala, fapt dezmintit vehement de regizorul american.
Revenind la actiunea filmului, sa spunem ca, in vreme ce Inez si parintii acesteia prefera sa mearga la cumparaturi sau sa danseze, el se scuza ca nu este nici dependent de cumparaturi si nici un dansator stralucit, spre a se strecura, la adapostul intunericului, in lumea fanteziei sale. Caci nimic nu se compara, pentru Gil, cu farmecul noptilor, când pleaca de la hotel fara o vorba, spre a se cufunda in trecut si a patrunde, fix la miezul noptii, printr-un soi de portal, in lumea fastuoasa a artistilor de odinioara.
O poveste pentru oameni mari
Ca magia sa fie completa, el se indragosteste de o frumoasa parizianca pe nume Adriana (excelent jucata de Marion Cotillard), model si amanta pentru Braque, Modigliani si Picasso. Sentimentul pare a fi reciproc, caci si frumosul model nu mai are ochi decât pentru chipesul blond din California. La rândul ei, Adriana il atrage pe Gil in propria ei fantasma, motivul visului in vis fiind, de altfel, frecvent intâlnit la Woody Allen: ea viseaza sa traiasca in Parisul acelei extravagante Belle Epoque de la finele secolului al XIX-lea, unde ii intâlneste pe Toulouse-Lautrec si pe Paul Gaugain, care, la rândul lor, marturisesc ca si-ar fi dorit sa creeze in timpul Renasterii!
Finalul, desi nu este chiar un happy-end in maniera cu care Hollywoodul ne-a obisnuit, are o nota de optimism si poarta, ca si toata aceasta comedie „inteligenta”, amprenta intelepciunii mucalite a lui Allen, care reuseste, ca putin alti regizori, sa imbine cu pricepere, in acelasi film, hazul si filosofia profunda. De altfel, Midnight in Paris poate fi considerata o poveste cu tâlc, care vorbeste despre calitatile magice ale cinematografiei si, in special, ale cinematografiei lui Woody Allen.
GABRIEL TUDOR
Comentarii