Toata lumea vorbeste, in perspectiva apropierii fatidicei date de 21 decembrie 2012 cand, potrivit calendarului mayas, ar urma sa se produca sfarsitul lumii, despre iminenta Apocalipsei. Si regizorul Lars von Trier spune la fel si, daca ne amintim de Hamlet, se pare ca danezii au un al saselea simt in materie de prevestit dezastre. Melancholia, filmul controversatului regizor, care va rula in curand pe ecranele romanesti, nu lasa nici un dubiu: nimic nu va mai ramane din Pamant dupa ce o planeta uriasa, de zece ori mai mare decat a noastra, ne va lovi in plin. Dar nu avem de-a face cu o epica hollywoodiana, plina de clisee si de efecte speciale, ci de un veritabil film de arta…
Simboluri care trebuie descifrate
In urma cu doi ani, Antichristul aceluiasi Von Trier provoca lesinuri la Cannes, facandu-i pe multi cinefili sa o considere o pelicula „terifianta”. Atunci, amestecul bizar de violenta grafica si sex explicit, infatisand colapsul brutal al unui mariaj il determina pe regizor sa exclame ca filmul reflecta propria lui stare mintala si emotionala. Aparent, Von Trier se afla intr-o dispozitie mai buna atunci cand a realizat Melancholia, desi acum nu doar o casnicie este amenintata sa se destrame, ci o intreaga planeta. Dar, departe de a fi un film catastrofic, de genul celor cu asteroizi prabusiti si mii de oameni alergand bezmetici din calea dezastrului, Melancholia este, afirma cei care l-au vazut, un film minunat, comparabil, in secventele de inceput, cu Tree of Life, al lui Terrence Malick. Una dintre primele imagini este un cadru strans cu protagonista Kirsten Dunst, in jurul careia cad din cer pasari moarte. Un astfel de inceput nu lasa loc nici unei indoieli: avem de-a face cu un film in maniera hitchcockiana, dar plin de simboluri care trebuie descifrate. Spectatorul nu este lasat mult sa astepte, ci introdus in atmosfera imediat, prin intermediul unui prolog de imagini derulate cu incetinitorul, in sunetele uverturii wagneriene din Tristan si Isolda. In parte, aceste imagini sunt viziuni ale Apocalipsei ce va sa vina si pe care Justine, personajul principal, interpretat de Kirsten Dunst, o intuieste.
Sub amenintare
Urmeaza, imediat, revenirea brusca la realitate: spectatorul este transpus in mijlocul unei nunti de vis. Justine (nume ales special de Von Trier, ca o trimitere la personajul marchizului de Sade) este o tanara mireasa, care, aparent, debordeaza de fericire. De fapt este o femeie in criza, roasa de depresie si care nu poate fi vindecata nici de apropierea de un sot iubitor, nici de feeria unei nunti ca-n povesti. In plus, parintii ei, divortati, Dexter (John Hurt) si Gaby (Charlotte Rampling) nu se pot abtine sa puna paie pe foc, tinand, in noaptea nuntii, niste toasturi pline de remarci acide. Devine, astfel, clar, ca Justine este o cauza pierduta, o femeie disperata care, la finalul primului capitol din cele doua in care Von Trier isi imparte filmul, isi va pierde deja slujba si sotul si care e pe cale sa-si piarda si mintile…
In a doua jumatate vedem eforturile disperate pe care sora Justinei, Claire (Charlotte Gainsbourg) si cumnatul John (Kiefer Sutherland) incearca sa o salveze. In paralel, ne sunt prezentate spaimele traite de Claire, care devine obsedata de apropierea de Terra a unei planete abia descoperite numita Melancholia si de iminenta impactului. John incearca sa o linisteasca, asigurand-o ca uriasul corp ceresc va trece pe langa Pamant si le va permite sa duca o viata linistita si frumoasa, pana la adanci batraneti. Dar temerile si indoiala se cuibaresc tot mai adanc in sufletul lui Claire: daca planeta ii va izbi in plin? Daca nu vor avea noroc? Daca Pamantul, cu toate fiintele vii de pe el, va fi distrus? Daca depresia care le-a cuprins deja pe mama si pe sora ei, ii va ataca pe toti, inevitabila ca si imensa planeta albastra care se indreapta cu viteza spre ei? In aceste conditii, pe masura ce semnele Apocalipsei se intetesc, moralul tinerei incepe sa se prabuseasca, in vreme ce, paradoxal, depresia in mrejele carora sora ei este prinsa o face pe Justine mult mai pregatita sa infrunte moartea.
„Fobia drobului de sare”
Melancholia este al doilea film in care Von Trier abordeaza problema depresiei, o boala de care el insusi a suferit si care era cat pe ce sa-l smulga pentru totdeauna din scaunul de regizor. El a avut priceperea de a-si rememora intreaga suferinta, de a o modela si a o transforma in arta. In plus, s-a bazat pe o excelenta garnitura de actori. Kirsten Dunst face, fara indoiala, cel mai bun film al carierei ei. Sotul ei din film este jucat de Alexander Skarsgard, care aduce o nota de sensibilitate si vulnerabilitate, iar tatal lui, Stellan Skarsgard, in rolul sefului lui Justine, este, dimpotriva, reprezentarea fortei brute, agresive.
Partea de science-fiction a filmului – inceputa odata cu dezbaterile savantilor referitoare la traiectoria planetei Melancholia, constituie un bun prilej pentru Von Trier de a exacerba spaima lui Claire, intr-o atent studiata si excelent surprinsa fobie a „drobului de sare”. Gandul ca si-ar putea pierde copilul pe care-l divinizeaza o impinge pe tanara mama intr-o panica permanenta. Ceea ce Von Trier vrea sa sublinieze este ca, in situatii-limita, oamenii cu probleme psihice par mai dispusi sa se comporte ca niste tipi normali, in vreme ce oamenii normali pur si simplu innebunesc. De altfel, ideea filmului i-a fost relevata chiar in timpul unei sedinte de psihoterapie, cand specialistul care il trata i-a sugerat ca, in cazul unei catastrofe, depresivii tind sa se comporte mai corect decat ceilalti, intrucat ei asteapta permanent ca tot felul de lucruri rele sa se intample. „Am gandit Melancholia nu ca un disaster movie, ci ca o modalitate de a examina psihicul uman, in eventualitatea unei calamitati”, explica regizorul. Si, trebuie sa recunoastem, l-a examinat ca un expert!
GABRIEL TUDOR
Comentarii