Nimeni n-a crezut în talentul lor

    
     Azi sunt nume celebre. Dar când au debutat în lumea filmului si, mai apoi, când au avut „sansa” ca prestatia lor sa intre în atentia vreunui critic, încrederea în posibilitatea de a deveni celebri le-a fost zdravan pusa la încercare.
    
     Azi sunt nume celebre. Dar când au debutat în lumea filmului si, mai apoi, când au avut „sansa” ca prestatia lor sa intre în atentia vreunui critic, încrederea în posibilitatea de a deveni celebri le-a fost zdravan pusa la încercare. În cel mai fericit caz, în dreptul numelor lor se amintea ca sunt tineri, frumosi si sexy. Nici un cuvânt despre talent si, îndeosebi, nici o încurajare, sugestia fiind mai degraba: „nu aveti nici o sansa în aceasta meserie”. Chiar si publicul i-a tratat pe acei… tineri si frumosi debutanti cu egala indiferenta si i-a uitat de cum au iesit din sala de cinematograf. Impactul cu neîncrederea generala în capacitatea lor de a deveni adevarate staruri i-a aruncat, pentru o perioada, în deriva, facându-i sa se multumeasca cu roluri în filme de serie B. Pâna când au prins „lozul câstigator”, apoi si-au luat revansa.    
         
     „Fata asta nu stie nici sa joace, nici sa danseze, nici sa cânte”, spunea producatorul Edward Muhl când venea vorba de o tânara actrita cu ochi violeti. „Nu va reusi niciodata în aceasta meserie”, adauga el pentru apune capat oricaror argumente în favoarea disponibilitatilor artistice ale „aspirantei la celebritate”. Actrita „total lipsita de talent”, careia Muhl nu-i acorda nici o sansa, nu era nimeni alta decât Elizabeth Taylor.u Lansata în 1964, la Hollywood, ca o noua Marilyn Monroe, Virna Lisi, frumoasa italianca cu plete vopsite în blond platinat, a învatat sa danseze, sa vorbeasca engleza, totul pentru a juca în doua filme extrem de repede uitate în primul rând de public: „Cum sa-ti ucizi nevasta” si „Panama”. Dezgustata de propria-i imagine „made in Hollywood”, actrita s-a întors în Italia unde a acceptat orice tip de rol, de la vampa provocatoare pâna la mama devotata, încercând permanent sa demonstreze ca nu e doar o femeie frumoasa, ci si o actrita dotata cu talent. Abia în 1994, pentru rolul din „Regina Margot” a primit premiul de interpretare la Cannes, ca semn al recunoasterii talentului actoricesc.    
         
     Fosta miss Pennsylvania debutase în 1980, dar aproape un deceniu, timp în care a jucat într-o duzina de filme, n-a reusit sa-si impuna numele în memoria publicului, în ciuda plasticii impecabile a trupului sau. De fapt, în mintea producatorilor si a regizorilor, acesta era singurul ei atu: „o fata frumoasa care da bine în cadru”, potrivita perfect pentru filme de serie B, cu replici putine, lipsite de miza. „Ajunsesem sa cred ca într-adevar nu am pic de talent”, spune azi celebra Sharon Stone. A aparut însa momentul „Basic Instinct”. Michael Douglas a refuzat pentru început sa sustina probe cu o asemenea partenera. Dar filmul s-a facut asa cum îl stim. Iar Sharon Stone a devenit celebra. Regizori ca Philip Noyce („Sliver”) sau Martin Scorsese („Casino”) s-au mândrit apoi cu numele ei pe genericul filmelor. Pentru rolul din „Casino” (Ginger), actrita a fost nominalizata la Oscar. Acum Sharon Stone e considerata una dintre cele mai inteligente femei de la Hollywood, o actrita de mare talent, cu multa personalitate, de un nonconformism demn de admirat… „Multi indivizi eminenti în aceasta meserie fac reverente când ma întâlnesc, dar ei sunt aceeasi cu cei care în urma nu cu multi ani, îmi întorceau spatele si ma tratau ca pe o femeie usoara careia îi evaluau pretul”, spune Sharon Stone acum.    
         
     În 1976, o tânara care dorea cu disperare sa devina actrita, e vorba de Jessica Lange, a crezut ca în sfârsit norocul îi surâde de vreme ce i se ofera un rol important în „King Kong”. Dar fericirea ei avea sa fie de scurta durata; de-a lungul a noua luni de filmari, a trebuit sa suporte si sa raspunda atacurilor repetate asupra sa venite din partea unei gorile uriase, actionata de un sistem mecanic. Prea putin convinsa de urletele „victimei”, criticii au repetat în cor acelasi cuvânt: „ridicol”. Ba chiar au gasit de cuviinta sa acorde mai multe laude gorilei mecanice. Considerând-o mai credibila decât pe tânara actrita. Jessicai Lange i-au trebuit patru ani pentru a uita de eticheta „ridicol”. A devenit alta în ochii tuturor o data cu „Postasul suna întotdeauna de doua ori” (1981), care i-a adus primul succes de critica, apoi cu „Tootsie” (1982) care i-a adus premiul Oscar pentru interpretare. „Mi s-a parut o mare cucerire la acea vreme sa aud spunându-se ca pot sa joc comedie. Pâna atunci eram singura convinsa ca pot sa o fac”, declara actrita dupa obtinerea trofeului.    
         
     „Când am interpretat primele roluri, cei ce se simteau îndreptatiti sa faca tot felul de comentarii s-au gasit sa spuna: alt manechin care vrea sa devina actrita”, marturiseste Andie Mac Dowell. De fapt, emblema firmei L’Oreal debutase oarecum… discret în „Greystoke”, în rolul lui Jane, iubita lui Tarzan. Discret înseamna doar prezenta fizica în film, fara voce, pentru ca regizorul optase pentru varianta ca interpretarea partiturii sonore sa-i apartina lui Glenn Close. Aceasta umilinta, totusi acceptata de ea la acea vreme, a fost greu de uitat pentru Andie Mac Dowell. „Am crezut ca nu voi mai fi niciodata în stare sa continuu, dar dupa un timp m-am ambitionat sa lupt”. A ramas patru ani departe de platouri, speranta ei de a deveni actrita parea ucisa din fasa, pâna când, pe neasteptate, i s-a propus un rol în „Sex, minciuni si video”. Filmul a primit Palme d’Or la Cannes în 1989.    
         
     Fie ca se facea auzita într-un clip publicitar, fie în „Hôtel de la Plage”, vocea actritei Anne Parillaud avea efectul sunetului neplacut de creta scrijelind pe tabla. Constienta de starea de enervare generala produsa de vocea ei, Anne Parillaud a gasit ca e mai întelept sa se retraga din joc si a stat în afara vreo cinci ani, pâna când l-a cunoscut pe Luc Besson. „Nu-mi place ceea ce ai facut pâna acum – i-a spus el cu o sinceritate mai mult decât brutala -, dar exista ceva la tine care îmi stârneste interesul”. Din acest motiv i-a oferit nu doar „rolul” de iubita si sotie a lui, ci si pe cel al Nikitei din filmul lui cu acelasi nume. Asa se face ca în ’90 Anne Parillaud a uimit pe toata lumea cu aparitia ei (inclusiv vocea) din „Nikita”, rol pentru care a obtinut premiul César.    
         
     E un specialist în… recorduri. Consacrat star la numai 23 de ani, John Travolta reuseste „performanta” ca numai dupa trei ani sa fie considerat un actor terminat. „Febra de sâmbata seara” (1977) si „Grease” (1978) n-aveau sa-i tina de cald la infinit. Filmele în care a continuat sa joace din când în când n-au mai facut gaura în cer. Când Quentin Tarantino i-a propus un rol în „Pulp Fiction” (1992), celebrul actor din filmele lui de debut n-a stiut daca trebuie sa râda sau sa plânga. „Sa râd pentru ca eram nebun de fericire ca mi se propune un asemenea rol. Sa plâng, convins fiind ca n-o sa fiu în stare sa-l realizez. La Hollywood, eram de mult tratat ca un nimeni si mai existau vreo alti cinci actori, mult mai «hot» decât mine, care dadeau târcoale rolului”. Dar Tarantino nu e genul de regizor care sa accepte actori „bagati pe gât” de altii. L-a vrut pe Travolta si pace! Stimulat de aceasta înversunare, Travolta a facut tot posibilul sa renasca din propria-i cenusa. Publicul a fost entuziasmat, critica dispusa sa-i uite trecutul, juriul l-a nominalizat pentru un Oscar. Din acel moment, se pariaza pe el ca pe un singur învingator. Evident, e recompensat cu onorarii pe masura entuziasmului declansat în jurul sau.