Victor Hugo, unul dintre cei mai mari scriitori francezi, este un autor care se citeste si la noi, sau mai bine zis, se citea cu decenii in urma, sa amintesc doar Mizerabilii sau Cocosatul de la Notre-Dame. In 1833 a scris si o piesa de teatru, Lucrezia Borgia, dupa care s-a inspirat Oscar Wilde atunci cand a publicat, in 1891, romanul Ducesa din Padova.
Desi s-a bucurat de un enorm succes la vremea respectiva, piesa lui Hugo a avut darul sa-i faca un portret dizgratios surorii lui Cesare Borgia, fata Papei Alexandru al VI-lea, inventandu-i o biografie sulfuroasa, bazata pe barfe: criminala, incestuoasa, cruda, fara scrupule. In realitate, nici una dintre aceste barfe provenite din grupurile rivalilor familiei Borgia nu au fost dovedite istoric sau prezentate vreodata, in secolele care au urmat mortii ei.
Am facut aceasta rapida introducere pentru ca am citit in revista literara Luceafarul de dimineata, nr. 3/2022, un fragment din romanul lui Victor Hugo, Les Travailleurs de la mer, aparut la Paris in 1866 si tradus in limba romana in anul 1955 de Ion Frunzetti si M. Ariel cu titlul Oamenii marii, la Editura Tineretului. Traducerea din revista bucuresteana a fost realizata dupa editia din 1911 a romanului si are un titlu mult mai interesant, Salahorii marii: (Gilliatt) traia intr-o casa bantuita. In Jersey sau in Guernesey, se intampla uneori la tara, ba chiar si la oras, sa dati, traversand de vreun locsor pustiu sau vreo strada forfotind de lume, de o casa a carei intrare este baricadata; iarba-dracului astupa usa; cine stie ce cataplasma hidoasa din scanduri batute-n cuie acopera ferestrele de la parter iar ferestrele de la etaj sunt si deschise si inchise – toate cercevelele sunt zavorate, dar toate geamurile sunt sparte. Daca e vreo curte pe-acolo, iarba creste si zidurile se prabusesc de jur imprejur; daca e vreo gradina pe-acolo, sunt numai urzici, ciulini si cucuta unde puteti zari pe furis insecte rare; hornurile sunt crapate, acoperisul cade; ceea se se intrevede prin camere este dezmembrat, lemnul, putrezit, piatra, mucegaita. (…) Aceasta este o casa bantuita. Noaptea, se strecoara pe-acolo diavolul.
O casa, ca si omul, poate sa ajunga un cadavru. O superstitie e suficienta ca s-o omoare. si atunci devine infricosatoare. Prin insulele Manecii, casele moarte nu sunt deloc rare.
Oamenii de la tara si de la malul marii n-au liniste din cauza diavolului. Cei din zona Manecii, din arhipelagul englezesc si de pe litoralul frantuzesc, stiu lucruri foarte clare in ceea ce-l priveste. Diavolul isi are trimisi in toata lumea. Belphegor este sigur ambasadorul infernului in Franta, Hutgin in Italia, Belial in Turcia, Thamuz in Spania, Martinet in Elvetia si Mamon in Anglia. Satana este un imparat ca oricare altul. Cezarul Satana (…) Batranii din partea locului povestesc, dar aceste lucruri tin de trecut, ca populatia catolica a arhipelagului normand comunica pe vremuri, si asta in ciuda vointei ei, mult mai mult cu demonul decat populatia hughenota. De ce? Nu stim. Sigur e insa ca diavolul nu-i dadea deloc pace pe atunci acestei minoritati (…). Casa in care traia Gilliatt fusese bantuita, insa nu mai era. si parea cu atat mai suspecta. Nimeni nu ignora faptul ca diavolul isi spune ca o casa bantuita devine cam stramta atunci cand se instaleaza un vrajitor in ea si are eleganta de a nu se mai intoarce, asta daca nu e chemat inapoi, exact ca un doctor. (…) Nu se stia prea bine cine era Gilliatt.
Luceafarul de dimineata dovedeste, inca o data, ca are standarde literare ridicate.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii