Ochiul uman a avut intotdeauna un rol proeminent in istoria artei, de la Egiptul antic, pana la cinematografia de azi, in cadrul careia a dobandit valente fabuloase.
Societatile vechi au inglobat in mentalitatea lor mult mai profund semnificatiile organului definit frecvent ca reprezentand suveranul simturilor. Nu este favorizata ideea de portret artistic, ci in primul rand aceea de cunoastere, de penetrare a lumilor reale si imaginare, de putere, de autoritate divina.
Acest teritoriu spiritual, ideatic, este practic nemarginit, deoarece exista nenumarate simboluri esoterice ale ochilor care vor ramane probabil ingropate pentru totdeauna in amnezia eterna a actualei civilizatii umane. Prin urmare, incercam o incursiune elementara in domeniu, la nivelul cel mai accesibil pentru majoritatea iubitorilor si cunoscatorilor artelor.
Sintagma „ferestrele sufletului” alaturata ochilor este un loc comun ce pare ca, la modul general, si-a epuizat rezervele de mister, daca nu ne gandim la individualizarea ideii, oricand aducatoare de inedit si unicitate. Ochii unui subiect sunt de cele mai multe ori focalizati. Aparitia fotografiei a adus noi provocari pentru artisti, dar chiar si in cadrul capitolului modern al istoriei artei tema a ramas relevanta si explorata pe larg.
Singularizarea ochilor, un singur ochi sau chiar accentuarea dureroasa a simbolisticii lor tocmai prin absenta ochilor a atins un varf in arta de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, in special in opera suprarealistilor. René Magritte a fost oarecum obsedat de infinitele ipostaze din care organul vazului pare ca ne observa din exterior, fara odihna, relevandu-si un rol ancestral si asumandu-si o sarcina suverana, aceea de a ne face sa deschidem ochii mintii catre interiorul lumii noastre individuale si colective.
In tablourile lui, in care ochii personajului lipsesc, inlocuiti de mar sau de porumbel, sunt intorsi catre acelasi univers catre care privim si noi, dar fara sa-i vedem. La cei doi indragostiti, cautarea si poate intoarcerea catre taramul originar demult pierdut se incearca prin acoperirea ochilor cu giulgiul alb ce face ca pana si sarutul sa devina o utopie, iluzia ca nimic nu a disparut definitiv si ca timpul poate face o acrobatie pentru a ne propulsa inapoi, spre punctul zero, cel al fericirii necunoasterii. Si atunci, cum e mai bine? – pare ca ne intreaba artistul.
Tot din perspectiva suprarealista, pictorul de origine romana Victor Brauner plaseaza lipsa ochiului si pierderea vederii intr-o mitologie personala. Acesta si-a pierdut un ochi, intr-o incaierare cu un prieten artist, moment din care conflictul in sine, accidentul dramatic capata dimensiuni karmice, astfel ca Brauner va aduce in miezul cel mai fierbinte al operei sale de ansamblu acest simbol plurivalent.
Nu putem ocoli creatiile pictorului pentru care ochii au constituit tema definitorie pentru insasi identitatea colectiva a neamului sau si a omenirii: Ion Tuculescu. Incolonati, grupati in felurite forme, ascunsi, multiplicati pana la epuizare mentala, ochii din tablourile acestuia evoca gandirea cosmica a inaintasilor si ridicandu-se in crestetul stalpului totemic care il face de neatins. O „neatingere” echivalenta cu eternitatea, acea eternitate implicita regasita de altfel in ochiul atoatevazator si atoateveghetor al Divinitatii biblice, care poate ca vine din acelasi trunchi de neam cu fabulosul si la fel de enigmaticul ochi egiptean al lui Horus.
Ramanand in pictura, ar trebui remarcat un detaliu al tablourilor in care ochii au un rol important – fie ele portrete sau nu – ce poate ajuta substantial la descifrarea imaginii: directia privirii. Un exemplu magistral in acest sens este Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci, in legatura cu care au existat numeroase dezbateri asupra faptului ca ochii celebrei femei „urmaresc” privitorul, indiferent de pozitionarea acestuia fata de tablou.
Evadand catre alte arte, ar fi de mentionat domeniul modern al cinematografiei, dar nu pentru a atrage atentia asupra faptului, absolut evident si logic, ca aici posibilitatile de exprimare sunt nelimitate.
In 1929, regizorul spaniol Luis Buñuel colabora cu Salvador Dalí, realizand un scurtmetraj ramas un reper in domeniu: „Cainele Andaluz”. Scena de inceput este socanta, insumand elemente suprarealiste cu un simbolism incredibil de complex, ce merge pana la mesaje futuriste de-a dreptul premonitorii: o mana inarmata cu un brici traverseaza incet ecranul pe orizontala, sectionand un ochi care se supune cu o liniste irationala sinistrului ritual.
Resursele artelor sunt inepuizabile, astfel ca oricand vom putea, explorand universul labirintic al acestui vast subiect, sa gasim intotdeauna noi valente, ce ne obliga sa ramanem „cu ochii larg inchisi”!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii