Exista filme ce dau impresia, tuturor celor care participa la turnarea lor, ca si cinefililor care au cunostinta despre tot ce „misca” in lumea celei de-a saptea arte, ca ar fi tinta unor veritabile blesteme. In timpul filmarilor la asemenea pelicule, se produc tot felul de intamplari si incidente bizare, se declanseaza pene de curent si incendii misterioase, actorii si staff-ul tehnic par urmariti de un ghinion ce se tine scai de ei si, nu de putine ori, se petrec accidente grave, soldate cu pierderi de vieti omenesti.
Mai mult decat atat, actorii ce dau viata personajelor acestor filme se simt ei insisi „bantuiti” de prezente invizibile. Realizat in anii ’70, filmul „The Omen” (tradus la noi ca „Antichristul”) este exemplul clasic in acest sens. El a cunoscut patru continuari, fiind insotit de o multime de drame, soldate cu morti si raniti. De aceea, faima sa malefica i-a facut pe multi actori de prestigiu sa refuze sa joace in continuarile filmului, in ciuda onorariilor exorbitante ce li s-au promis.
„Semnul fulgerului”
In 1975, cand au inceput filmarile la primul „Omen”, nimeni nu banuia cat sange va curge – la propriu – pentru ca aceasta realizare, indiscutabil o capodopera a genului „horror”, sa apara pe piata. Gregory Peck, cel ce urma sa joace in film rolul tatalui lui Damien, copilul devenit „Antichrist”, era, la vremea aceea, un actor celebru, laureat, printre altele, cu un Oscar pentru rolul din „Sa ucizi o pasare cantatoare”. El a acceptat rolul, nu fiindca i-ar fi placut scenariul, ci datorita prieteniei care-l lega de Richard Donner, regizorul filmului.
Curand, avea sa-si dea insa seama ca facuse o mare greseala. La doar cateva zile dupa primul tur de manivela la „The Omen”, Peck si autorul scenariului original, David Seltzer, au fost tinta unor incidente stranii. Ambii se aflau, in noaptea de 2 septembrie 1975, in avion, dar actorul zbura spre San Francisco, in vreme ce scenaristul se indrepta catre Chicago. Avioanele, aflate la sute de kilometri unul de celalalt, au fost izbite de un fulger, aproape in acelasi moment, dupa cum au dovedit constatarile ulterioare. „Am crezut ca mi-a sunat ceasul, se confesa Gregory Peck, la aterizarea pe aeroportul din San Francisco. Am simtit o zguduitura puternica si o lumina extraordinara, de un alb intens, ne-a orbit, pentru cateva clipe.
Avionul se hurduca din toate incheieturile si pentru un timp, am avut senzatia ca pilotii il scapasera de sub control. Din fericire, au reusit sa-l redreseze si iata, am ajuns cu bine”. Afland ca si Seltzer trecuse prin aceleasi „aventuri”, Peck a crezut, pe moment, ca era vorba despre „o coincidenta interesanta”. Peste ani, insa, intervievat de revista American Cinema cu privire la refuzul sau de a mai juca in continuarea la „The Omen”, el recunostea: „In noaptea aceea, am primit un semn ca acest film nu trebuie facut, ca este o absurditate… Nu l-am ascultat si urmarile s-au vazut… Morti, raniti, ghinioane peste ghinioane! Nu regret ca am refuzat sa mai particip la alte episoade, pentru ca viata mea conteaza mai mult decat banii!”.
Accidentele aveau loc numai in preajma platourilor de filmare
Ce este si mai misterios si avea sa-i intrige pe toti participantii la filmari, este faptul ca numeroasele accidente rutiere care au insotit, ca o trena neagra, realizarea „Antichristului” se petreceau numai in preajma platourilor de filmare. Chiar daca cei implicati veneau de la zeci de kilometri departare, fara sa aiba nici un fel de incident, odata ajunsi langa platouri, se intampla „ceva” care declansa, in mod inexplicabil, accidentele. In acest fel, regizorul Richard Donner s-a rasturnat cu automobilul personal, pe o viroaga, din apropierea cartierului sau general, in a doua saptamana de lucru la film, fiind grav ranit si dirijand, pentru urmatoarele saptamini, munca echipei sale, de pe patul spitalului. John Richardson, raspunzator de efectele speciale, a fost si el ranit grav intr-un accident, in care copilotul sau a murit pe loc!
Leii, cuprinsi de o furie „diabolica”
Insa cel mai grav incident s-a petrecut in timpul scenelor filmate intr-un parc cu animale salbatice, pe care Damien, „antichristul”, il vizita, impreuna cu parintii sai. Trebuie precizat aici ca, potrivit scenariului, singurele care puteau intui adevarata natura a „fiului Diavolului” erau animalele, ce se fereau sa-i stea in preajma. In ziua cand urma sa se filmeze scena din parcul zoologic, leii, dresati „ca la carte” si aflati sub supravegherea lui Jack Perrot, unul dintre cei mai talentati dresori din Statele Unite, au turbat, efectiv!
Desi pana atunci statusera calmi, la locurile lor, in momentul cand au aparut actorii principali – si implicit Damien, ei au sarit peste gardul despartitor, repezindu-se la toti cei intalniti in cale! Doi cascadori mai curajosi, care au incercat sa se interpuna intre lei si nevinovatul actor Lee Remick, interpretul lui Damien, au fost sfa siati de fiarele dezlantuite. Ei au scapat totusi, pana la urma, cu viata, datorita prezentei de spirit a dresorului, care a pus imediat in functiune furtunul de pompieri adus special pentru „situatii de urgenta”, reusind astfel sa puna pe fuga fiarele. Nu la fel de norocos a fost insa unul dintre paznici, care a cazut victima inexplicabilei „turbari” ce cuprinsese uriasele feline.
O stranie coincidenta
Spre finele lui februarie 1976, cand filmarile erau aproape incheiate si lumea rasufla usurata ca nici un alt eveniment macabru nu mai tulburase linistea participantilor la realizarea acestei pelicule, inca de atunci considerata „blestemata”, o noua drama se producea, de asta data insa nu pe platourile de filmare, ci in indepartata Europa. Coscenaristul filmului, Cole Madsen, aflat intr-o scurta vacanta prin Olanda se indrepta, la volanul automobilului sau, spre Amsterdam. „La un moment dat, poveseste el, masina a inceput sa mearga mai repede, desi nu mai apasasem pedala de acceleratie. Am incercat sa reduc viteza, dar nu am reusit decat intr-o foarte mica masura.
Masina parea insa un armasar naravas, care se cabreaza sub calaret. Volanul imi vibra in palme si dintr-odata m-a cuprins o ameteala neobisnuita, de parca m-ar fi luat, brusc, somnul. Am reusit sa mai vad cum soseaua dispare din fata ochilor si inaintea mea se intinde un camp de un verde crud… Apoi, o bufnitura infundata si parbrizul s-a spart in capul meu, trezindu-ma pe data. Ma durea spinarea, genunchii ma usturau si abia imi mai simteam gatul, caci din pricina socului, capul imi zburase pe spate. Am iesit pe branci din masina, cu sangele siroindu-mi pe fata si am ramas socat vazand ce se petrecuse: iesisem de pe carosabil si intrasem, frontal, intr-un indicator ce arata orasul in care urma sa intru. Cand am citit numele orasului, am crezut ca fac infarct: se numea pur si simplu Ommen!
In viata mea nu am fost mai speriat si abia in clipa aceea am inteles prin ce trecusem… Cand Donner mi-a propus sa schitez o continuare la scenariul pentru filmul abia incheiat, si care, intr-adevar, s-a bucurat de un succes imens la public, aducandu-ne incasari de milioane de dolari, am refuzat categoric! Nu de alta, dar ma gandeam ca accidentul din care scapasem cu viata ca prin minune fusese un ultim avertisment ce-mi fusese adresat!”
GABRIEL TUDOR
Comentarii