Parisul, vedeta de cinema

    
     Parisul de dupa fratii Lumière s-a transformat în personaj de film. Pentru început, compatriotii sai i-au oferit.
    
     Parisul de dupa fratii Lumière s-a transformat în personaj de film. Pentru început, compatriotii sai i-au oferit… „roluri” de interes documentar, apoi cineastii hollywoodieni l-au cautat si ei si l-au facut vedeta în numeroase din filmele lor. Filmat „pe viu” sau reconstituit în studiouri, a fost astfel prezent în sute de filme, în diferite ipostaze, de peste un secol încoace. Evident, cei ce i-au descoperit „potentialul artistic” au fost fratii Lumière si operatorii lor, urmati imediat de discipoli sau imitatori. Un celebru film de montaj – „Paris 1900″ -, realizat în 1947 de Nicole Vedres, evoca tocmai acea perioada de început de secol, preocupata sa pastreze pe memoria peliculei imagini ale orasului. Câtiva ani mai târziu, Parisul nu mai era doar… filmat, ci transformat în „erou de fictiune”, înzestrat cu un anume mesaj. În filmul lui Louis Feuillade, „Fantomas” (1913), capitala franceza devine o prada a criminalilor, iar în „Parisul doarme” (1923), al lui René Clair, orasul este victima „experimentelor” unui savant nebun. Era înca perioada filmului mut.    
         
     Orasul nascut în studio    
         
     O data cu filmul vorbit, acelasi René Clair nu-si uita „eroul favorit”, numai ca de aceasta data îl reconstruieste în studio, cu ajutorul decoratorului de geniu Meerson; asa se nasc „Sub acoperisurile Parisului” (1930), apoi celebrul „14 Iulie” (1933). E perioada în care Parisul e vazut ca un oras al îndragostitilor, al cântecului, muncii si sarbatorilor populare. Regizorul Marcel Carné recompune si el orasul pe platourile Joinville sau Victorine si construieste prin creatiile sale cinematografice un univers ce va purta numele de „realism poetic”. Personajele sale sunt marcate de un destin social, care se desfasoara într-o ambianta de poezie urbana fascinanta, dar si plina de disperare: Arletty îsi plimba gândurile ravasite pe cheiul canalului Saint Martin („Hôtel du Nord”, 1938), Jean Gabin îsi asteapta sfârsitul rememorând trecutul („Noaptea amintirilor”, 1942), Yves Montand se închide în sine o data cu „Portile noptii”, (1948).    
         
     Itinerar turistic    
         
     Dupa razboi, se instaleaza moda filmelor politiste, cu influente din seria filmului negru american. Gabin, în ipostaza comisarului Maigret, îsi plimba silueta îngrosata de vârsta printr-un Paris întunecos si angoasant sau transporta clandestin, împreuna cu Bourvil, carne, în orasul ocupat de nemti („Strabatând Parisul”, 1956). Pe de alta parte, titlurile a numeroase filme din anii ’50 contureaza un adevarat itinerar parizian; Jeanne Moreau joaca în „Pigalle-Saint Germain-des-Près” (1950), Anne Vernon în „Rue des Saussaies” (1950) si „Rue de L’Estrapade” (1952), Jean Gabin în „Rue des Prairies” (1959), Lino Ventura în „125, Rue Montmartre” (1959)… Mai mult, unele titluri de filme capata iz hollywoodian, de Paris „turistic”, „oras al vacantelor de vis”: „Nous irons à Paris” (1950), „Boum sur Paris” (1953), „Bonsoir Paris”, „Bonjour l’amour” (1956), „Casino de Paris” (1957).    
         
     Explozia Noului Val    
         
     La sfârsitul anilor ’50, un grup de tineri cineasti, urmati de numerosi altii, tineri sau mai putini tineri, simt nevoia unei schimbari esentiale a Parisului de pe ecran, banalizata în ultimele decenii, asa cum se întâmplase si în momentul trecerii de la filmul mut la cel sonor. Explozia „Noului Val” în arta se resimte si în film. Operatorii pun camera pe umar si îsi urmeaza personajele în plina strada, printre trecatori, în autobuz si metrou, creând un Paris viu, cu oameni îndragostiti, revoltati, fascinati sau striviti de… oras. E asa-zisa perioada a filmelor negre, când cineastii sunt mai putin interesati de intriga, dând prioritate expresiei fetei si a trupului, prinse ca într-o capcana în realitatea urbana. Acum se impun nume celebre de cineasti francezi ca: Louis Malle, Jean-Luc Godard, Jean-Pièrre Melville, François Truffaut. Parisul depaseste faza de decor, pentru unii realizatori se transforma într-o adevarata obsesie; reconstituirea orasului în studiouri se foloseste mult, se merge pe o redare realista pentru crearea scenelor de atmosfera si numai când e nevoie de decoruri „pitoresti” se merge pe natural.    
     În contrast cu acea perioada, cineastii francezi din ultimul deceniu si jumatate repun în valoare componenta poetica a Parisului, dar folosesc orasul din perspectiva imaginarului creat de ei. Îl recompun în studio si îl anima dupa propria lor fantezie: pe Sena se face schi nautic, Turnul Eiffel îsi aprinde luminile la un simplu pocnet al degetelor, un saxofonist din alte timpuri cânta pe strazile modern pavate, totul e posibil când e vorba de acelasi oras mitic-cinematografic, mereu surprinzator.Parisul, din perspectiva hollywoodiana Adesea, cineastii francezi viseaza la mirajul continentului de peste Ocean, în timp ce americanii îsi imagineaza Parisul ca pe o destinatie mitica. Nu-i de mirare ca, înca din 1940, în filmul sau („Paris – New York”), regizorul Claude Heymann îsi îmbarca personajele pe un transatlantic de lux si le trimitea spre New York. În schimb, Stuart Rosemberg îl scoate pe Jack Lemmon din rutina vietii cotidiene si îl urca într-un avion pentru a o urma pe Catherine Deneuve la… Paris. Puritanii cinematografiei hollywoodiene folosesc Parisul ca pe o scuza pentru escapadele amoroase ale personajelor lor. La Paris, acestea se elibereaza de orice constrângeri, se îndragostesc nebuneste si nu-si fac probleme când întâlnesc compatrioti, pentru ca si acestia, asemenea lor, traiesc povesti pline de romantism; dar, întotdeauna, dupa o dulce perioada petrecuta la Paris, revin plini de nostalgie în tara lor. Acest gen de calatorii idealizate fac: Gregory Peck în ipostaza lui Hemongway („Soarele rasare din nou”, 1957), Tony Curtis ca soldat („Vacanta la Paris”, 1958), Paul Newman si Sidney Poitier („Paris Blues”, 1961).    
     Pe de alta parte, de peste patru decenii, Parisul este pentru cineastii americani simbolul creatiilor vestimentare haute-couture si orasul avant-garda a intelectualitatii. În 1954, Billy Wilder inaugura cu filmul „Sabrina” colaborarea cu stilistul Hubert de Givancy, facând din protagonista ambasadoarea sicului parizian. În 1995, Sydney Pollack realiza un remake dupa acest film, avându-i în distributie pe Harrison Ford si Julia Ormond, si pastra neîntinat acelasi cliseu romantic. Totusi, aceasta imagine a Parisului – oras al modei de lux, plina de rafinament si de bun gust, s-a erodat în timp, fapt care a stârnit cineastilor hollywoodieni o maniera de abordare situata la cealalta extrema. Chiar Billy Wilder, în 1963, în „Irma. La Douce” ridiculiza acest cliseu prin jocul plin de umor al actritei Shirley MacLaine. În „Pantera roz” (1963), Petter Seller, alias inspectorul Clouseau, teribil gafeur, facea acelasi lucru. Totul a culminat cu satira feroce a lumii modei, reunita, unde altundeva decât la Paris, din celebrul film al lui Robert Altman, „Pret-à-porter” (1994).    
         
     Demitizarea, fara remuscari    
         
     Comedia romantica „French Kiss” (1995) se înscrie pe aceeasi linie a destramarii miturilor cu arma ironiei, drept pentru care Kevin Kleine este un amant francez „de profesie” care se straduieste sa cucereasca o turista venita la Paris, pe Meg Ryan. Etapa demistificarilor s-a instalat de fapt o data cu marele succes „Filiera franceza” („French Connection”, 1972). Regizorul William Friedkin prezinta un Paris care, dincolo de fatada turistica încântatoare, colcaie de traficanti de droguri si crime sângeroase. Scena din metrou, când Gene Hackman îl urmareste pe Marcel Bozzuffi este antologica. Dar, se poate spune ca la etapa demistificarilor a contribuit chiar un cineast francez, René Clement, care, în 1967, crease „Parisul arde?”, o coproductie franco-americana, construita pe baza unui scenariu de Gore Vidal si Francis Ford Coppola, avându-i în distributie pe Kirk Douglas, Orson Welles, Gert Froebe si Alain Delon. Indiferent de ipostaza, Parisul este însa orasul care a servit cu devotament cineastii de pretutindeni, de-a lungul unui secol, chiar daca imaginea sa a fost reala sau artificiala, hiperbolizata sau ironizata, impregnata de romantism sau dinamitata de cinism.