Am primit recent de la poetul Aurel Maria Baros ultimul numar, din martie, al revistei Luceafarul de dimineata, revista de cultura a Uniunii Scriitorilor din România.
N-o mai citisem de multa vreme, cam de pe vremea când a condus-o, 1990-2000, criticul literar Laurentiu Ulici, desi îmi aduc aminte, mereu cu placere, de debutul meu la revista Luceafarul în anii 80, alaturi de nume mari ale literaturii române, de la Nichita Stanescu la Marin Preda si Marin Sorescu. Dar ce a fost, a fost, nu mai tin sa mai public la nicio revista literara, dar altii înca au aceasta placere ludica.
Si unii o fac cu pricepere si cu talent.
Uniunea Scriitorilor din România (USR, dar fara nicio legatura cu partidul cu acelasi nume), se afla sub amenintarea desfiintarii de mai multi ani, totul plecând de la initiativa unui redus grup de scriitori, si ei membri USR, care între timp si-au facut o alta asociatie literara, lucru deloc neobisnuit într-o tara libera. Numai ca ei pretind tot patrimoniul USR si desfiintatea ei, deoarece se constituie ilegal drept continuatoarea Societatii Scriitorilor Români (SSR), înfiintata în 1908. Aceasta confruntare surda, cu decizii judecatoresti, definitive sau mai putin, îi provoaca scriitorului Varujan Vosganian o atitudine corecta si priceputa. El scrie în numarul din martie, un Mic îndrumar al înfiintarii Uniunii Scriitorilor, din care am extras acest scurt pasaj: E vorba de un pâlc de autori care îsi cauta, zadarnic, rezolvarea crizelor de inspiratie, jubilând terapeutic la gândul ca Uniunea Scriitorilor din România (USR) nu mai exista. Si, ca sa vezi, nu de ieri, de azi, nu mai exista, ci de mai bine de… treizeci de ani! Dupa opinia acestor autori, una dintre marile izbânzi ale revolutiei din 1989 a fost desfiintarea USR. E drept, o izbânda din cale-afara de subtila, de vreme ce pâna acum nimeni nu si-a dat seama de asta. Culmea, nici macar autorii cu pricina, care, la rândul lor, s-au numarat printre conducatorii, laureatii sau beneficiarii Uniunii (cica) demult desfiintate.
Sunt însiruite si motivele legale ale înfiintarii USR drept continuatoarea SSR, dar nu mai insist.
Criticul literar Alex Stefanescu, pentru o scurta vreme si redactor-sef adjunct la revista Magazin, publica un scurt eseu despre literatura aluziva: Ce anume ne place când cineva ne vorbeste cu subîntelesuri? Ne flateaza, fara îndoiala, încrederea pe care ne-o arata vorbitorul. Faptul ca se rezuma sa schiteze o idee, sa o sugereze constituie cea mai buna dovada ca ne considera destul de inteligenti ca sa completam singuri mesajul.
Asa se explica succesul literaturii aluzive, mai spune autorul: „Este si mai sigur succesul, daca scriitorul se refera la teme de mare interes: sexualitatea si puterea. În secolul nouasprezece, obsesiile principale erau dragostea si averea. Ele s-au metamorfozat între timp, s-au radicalizat, dar în esenta lor au ramas aceleasi. Le regasim în operele scriitorilor de pe întreaga planeta”.
Înainte sa pun punct, dar voi continua în numarul viitor, sa mai notez interesantul dosar literar propus de Linda Maria Baros, poeta si traducatoare, doctor în literatura comparata la Sorbona, intitulat foarte ambitios „Poetilor care schimba dona”, aflat la al 26-lea volum si care în martie îi este dedicat poetului irlandez Alan Gillis, nascut la Belfast în 1973, poet, critic literar si profesor de limba si literatura engleza la Universitatea din Edinburgh. Iata si câteva versuri pe care le-am retinut cu placere: Într-o masina ca o cometa, trecând mereu pe rosu, gonim spre salile de asteptare si automatele lor. Dureaza ceva pâna când anestezicul îti spala creierul, pâna când creierul se schimba-ntr-un stadion si meciul se amâna. Niste ochi albi si morti fixeaza printr-un geam podeaua sterilizata iar tu te-nalti ametit în aceste orbite-n care stelele nu mai dau niciun razboi. (Va urma)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii