Am primit, prin intermediul poetului Aurel Maria Baros, secretar general de redactie, numarul 8 din Luceafarul de dimineata, revista de cultura a Uniunii Scriitorilor din Romania si, citindu-l pe indelete am retinut cateva articole extrem de interesante.
Unul este cronica literara semnata de Dan Cristea la ultimul volum al lui Nicolae Prelipceanu, funa máro aparut la editura Cartea Romaneasca in acest an, „un volum complex, facand loc multor paranteze in cuprinsul aceluiasi poem, si care pune alaturi versuri despre contrarii, precum viata si moarte, anii tineretii si anii senectutii, acum si altadata”.
Continuand analiza, Dan Cristea scrie: „Contrastul dintre altadata si acum, articulat printr-un fin dozaj de tristete, melancolie, sarcasm, dar si de autoironie, da nastere si poemului Un poet batran, una dintre cele mai rezistente piese ale culegerii: „un poet batran nu mai face doi bani/ a incetat sa mai scrie intruna sigur de el/ i s-au rarit cuvintele ca si parul/ dar tot mai incearca sa tina pasul cu sine insusi/ cel din anii tineretii/ mai merge la iasi urca pe copou/ sa se uite degeaba la teiul lui eminescu/ si gafaie mai tare decat altadata urcand/ ca aici nu-i marea egee nici mediterana/ unde mai inainteaza cu oarecare usurinta/ dar nici acolo ca alta data de la doi mai”.
Dar trecutul nu inseamna doar tristeti, melancolii, pareri de rau, scrie Dan Cristea, „ci si „era trecuta” care nu ne-a parasit inca pe de-a-ntregul, caci aceasta „vine mereu vine mereu calca totul in picioare (la ei) putrede/ nemaivazute nemaiauzite nemaipipaite”. De unde si concluzia amar-sarcastica a autorului: „viata noastra a fost oranduita intre oase/ iti rup oasele striga tortionarul/ mi-au rupt oasele suspinau victimele/ vai oasele mele canta manelistii vremurilor noi/ coada la oasele sfintilor sa ne facem bine sa nu mai fie dureri in loc de viata/ coada la tacamuri altadata ca un antrenament pentru ce avea sa urmeze/ coada la si coada la”.
In final, Dan Cristea retine „doua poeme din culegere”, care „imi plac in mod deosebit prin admirabila capacitate de sugestie dovedita de Nicolae Prelipceanu. Primul este ace de pin, aluzie bine imbracata la scrisul „intepator” al autorului: „in adolescenta ascultam duminica dimineata/ la difuzorul din bucatarie/ poemul simfonic pinii din roma de ottorino respighi/ dar abia dupa vreo trei-patru adolescente/ i-am vazut pe unii dintre ei/ insa sa-mi fie iertata erezia eu prefer pinii mei/ de la èze-sur-mer/ ale caror ace cad mereu/ in ceea ce scriu eu/ chiar cand nu mai sunt demult/ sub umbra batranelor crengi/ care se intind deasupra mea protectoare/ uneori/ cand soarele arde prea tare”.
Al doilea e cel care da titlul volumului, funa máro, nume inventat al unei sirene zugravite pe peretele unui hotel din Sulina de altadata, poem care, dincolo de suprafata povestii, ne ofera ceva din intregul volum, ceva greu explicabil, fara traire, doar prin cuvinte, si anume sentimentul estomparii, stergerii, pierderii in timp: „a fost o sirena pe un perete demult/ o chemare tarzie si fara ecou caci sufletul nostru era/ vai de mine/ mai nou// am ras noi atunci de sirena aceea/ din sulina altor vremi/ funa máro strigam/ tu de cine te temi// insa ea/ nu se temea/ si se estompa/ umbra ei/ iar apoi/ dupa ea/ chiar si noi”.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii