Stiu ca prinsi in valtoarea produselor subculturale si a divertismentului naucitor si tamp care ne polueaza vizual si auditiv mai rau decat gazele de esapament si sufletul mai dramatic decat produsele alimentare pline de pesticide, nu mai apucam sa ascultam o melodie adevarata, macar una, un diamant impecabil slefuit, cadou pentru viata noastra goala dupa care tanjim de atata vreme. Cine mai asculta azi cantecele lui Jacques Brel sau ale lui Georges Brassens, stie ca sunt privilegiati ai sortii. Pentru ca nu doar melodiile lor sunt splendide, dar si versurile sunt poezie adevarata, care n-au aparut traduse la nici o editura romaneasca, din pacate.
Cei doi sunt recunoscuti, in cultura franceza, si nu numai, drept doi poeti nationali, de la care toti invata chiar si astazi. Oprindu-ma la cantecele si poemele lui Brassens (desi sunt un iubitor pe fata al lui Brel), nici biografia lui nu este banala. Ba tocmai din viata de parizian rebel, Brassens si-a extras toata savoarea cantecelor si a versurilor sale. Eliberarea l-a prins in casa unei matusi pe nume Jeanne Planche care impreuna cu sotul ei Marcel, locuieste intr-o casa extrem de modesta, in arondismentul 14. Unde nu exista curent electric, nici gaz, nici apa calda! Aici isi scrie Georges Brassens primele cantece si texte si aici va locui timp de 22 de ani (din 1944 pana in 1966)!
Chiar si atunci cand cantaretul castiga destui bani pentru a-si permite o locuinta decenta. Sa spunem ca matusa Jeanne este cu 30 de ani mai in varsta decat Georges si intre ei se naste o imposibila poveste de dragoste: el 23 de ani, ea 53 de ani! Cei doi vor trai impreuna pana ce, la 72 de ani, Jeanne se casatoreste cu un tanar de 37 de ani, imediat dupa moartea sotului. Povestea de dragoste este la fel de frumoasa ca poemele lui Brassens. Pentru ca Brassens scrie melodii in care iubita lui (adultera!) este descrisa ca o femeie de o frumusete inexplicabila, cu un suflet generos (Georges nu uita cum Jeanne a sfidat autoritatile si Gestapo-ul atunci cand l-a adapostit si l-a intretinut).
Cand rata femeii moare, Brassens compune melodia La cane de Jeanne. Tot in cinstea ei, Brassens scrie melodia A L’ombre Des Maris, un elogiul celei care nu putea fi judecata de nimeni pentru dragostea ei vinovata (Ne jetez pas la pierre à la femme adultère, Je suis derrière…), dar si celui care accepta acest triunghi amoros . Dar e chiar si ceva mai mult decat atat. In 1947, traind povestea amoroasa cu Jeanne, Brassens intalneste femeia vietii lui, Joha Heiman, pe care o numea Püppchen, careia ii va fi fidel pana la sfarsitul zilelor, desi cei doi nu s-au casatorit niciodata si nici nu au impartit acelasi acoperis! Pentru ea scria in cantecul Je Me Suis Fait Tout Petit (M-am facut mic de tot), versuri ca acestea: J’étais chien méchant…ell’ me fait manger / Dans sa menotte. / J’avais des dents d’ loup… je les ai changées / Pour des quenottes (Eram un caine turbat si ea m-a facut sa-i mananc din palme. Aveam dinti de lup si acum mi i-am schimbat in dinti de lapte.)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii