Neavand regi sau voievozi viteji, care sa lupte cu turcii, tatarii si alte lifte pagane, americanii i-au idolatrizat pe eroii anonimi ai cuceririi Vestului, pe „parintii Constitutiei” si, mai apoi, pe presedintii lor. Biografia unora dintre acestia din urma a constituit nesecata sursa de inspiratie pentru cea de-a saptea arta. Iar dintre ei, controversatul Richard Nixon ocupa un loc fruntas, tocmai fiindca firea si faptele sale il fac un personaj cu totul iesit din comun.
Nixon, „preferatul” regizorilor
Primul care a fost atras de subiect a fost Alan Pakula, cu al sau zguduitor All the President’s men, realizat in 1975. A urmat Oliver Stone, „nuca tare” pentru care toti presedintii americani par sa manifeste o fobie, temandu-se ca intr-o zi ii va portretiza, in toata splendoarea sau decaderea lor. In 1995, el a realizat un superb crochiu al lui Nixon, rolul presedintelui fiind interpretat – magistral – de Anthony Hopkins. A urmat, in 1999, o abordare in registru comic, in comedia Dick (porecla lui Nixon a fost Dirty Dicky – „Dicky cel manjit”) si acum Frost/Nixon, o pelicula „serioasa”, marca Ron Howard, care este regizor si producator.
Nu trebuie sa confundam aceasta creatie artistica cu documentarul omonim realizat in 1977, desi ambele au acelasi subiect electrizant: scandalul Watergate, in urma caruia Nixon a devenit primul presedinte demisionar al Statelor Unite si dialogul taios purtat intre el si faimosul om de televiziune David Frost. Eroii filmului sunt Frank Langella (care seamana aproape perfect, la fizic, cu fostul presedinte, fiind ajutat, e drept, si de machiaj) si Michael Sheen, un veteran care face un rol mare intruchipandu-l pe incomodul Frost.
Duelul cuvintelor
Este un duel de zile mari, in care dialogul spumos, incitant, replicile acide il vor face pe spectator sa inteleaga mai bine lumea politicii americane. Un meci de box in care adversarii, dupa ce schimba cateva lovituri de tatonare, trec la atac, cu armele verbale. Prezentatorul britanic este redutabil dar Nixon ramane un vulpoi batran calat pe versiunea lui: scandalul Watergate este o inscenare care i s-a pus in carca pentru a-i ruina cariera.
Conversatia ne ofera un prilej pentru a afla amanunte putin stiute publicului larg despre culisele scandalului Watergate. Maiestria oratorica si, am putea spune, harul de detectiv si nu in ultimul rand intuitia si taria de a spune lucrurilor pe lume, de-a dreptul dezarmanta, de care da dovada Frost, il vor determina, intr-un final, pe Nixon sa admita implicarea sa, cel putin partiala, in itele incurcate ale acestei afaceri murdare. N-ar fi de mirare ca pelicula sa candideze cu mari sanse la Oscar, pentru ca atat scenariul si modul de abordare, cat mai ales jocul actoricesc, sunt remarcabile.
Lungul drum al adevarului spre lumina
Modul cum Langella da viata raposatului presedinte este fascinant. El sugereaza perfect zbuciumul vinovat al lui Nixon, eforturile sale de a-si dovedi nevinovatia – caci pana la capat el nu va crede ca a facut un lucru rau trimitindu-si echipele de „instalatori” in sediile rivalilor Democrati. Totusi, exista, mai ales in privirea sa, constiinta culpei morale. Nixon este, in felul cum il prezinta Howard, nu barbatul puternic, dispus sa treaca peste cadavre, intruchipat, in urma cu cativa ani, de Anthony Hopkins, ci un om slab, ezitant, indraznet mai curand dintr-un complex de inferioritate decat din convingere; un om care-si gaseste refugiul in alcool, incercand astfel sa exorcizeze niste demoni care nu-i vor da insa pace niciodata.
De partea cealalta, Michael Sheen confera personajului sau o aura aparte. De fapt, Frost si Nixon sunt, desi rivali in fata camerelor de luat vederi, unde fac un joc de-a soarecele si pisica adesea ametitor pentru spectatori, foarte asemanatori. Amandoi sunt niste autodidacti ambitiosi si inteligenti, intr-o lume guvernata de principii de casta, ambii s-au ridicat in cadrul sistemului social pana la inaltimi ametitoare bazindu-se doar pe noroc sau pe farmecul personal.
Ceea ce ii diferentiaza este partea baricadei pe care se afla: Nixon este politicianul abil care a comis o gafa dezastruoasa, responsabila de caderea sa, dar care lupta pentru a-si salva onoarea finala, incurcandu-se, mai cu voia, mai fara voia sa, intr-un ghem de minciuni, in vreme ce Frost este jurnalistul combativ, cu nimic mai prejos decat Bernstein si Woodward (cei doi ziaristi care au provocat, prin investigatiile lor, demisia presedintelui). In cele din urma, chiar daca nu in mod evident, minciuna este demascata: dornic sa se reabiliteze in fata poporului american, Nixon ajunge sa-si recunoasca, indirect, vinovatia. O dovada in plus ca adevarul triumfa oricand, chiar daca in joc e reputatia celor mai puternici oameni de pe planeta.
GABRIEL TUDOR
Comentarii