Actor de culoare, cu origine modesta din punct de vedere social, dar cu un deosebit simt practic dublat de o ambitie iesita din comun, Will Smith a reusit sa ocupe un loc mai mult decât respectabil în cetatea hollywoodiana. La nici 30 de ani, a reusit sa semneze contracte platite cu 20 de milioane de dolari pentru un rol si, ca actor, sa-si faca milioane de admiratori în întreaga lume.
Nu si-a neglijat însa nici un moment nici cariera de rapper, care i-a adus la rândul ei succes, bani, premii, fani… El spune despre el ca "este doar un om norocos", desi, cu insolenta, nu uita uneori sa adauge ca totul e sa vrea ceva… asa ca, daca vrea, poate sa ajunga si presedintele Statelor Unite.
Cert este ca era doar un adolescent când s-a afirmat în sitcomul "Printul din Bel Air" prin intermediul unui personaj simpatic si plin de umor, un fel de prototip ideal al americanului de culoare. Prezenta sa a adus serialului un succes remarcabil. A urmat aventura marelui ecran cu "Bad Boys", în care si-a asumat ipostaza unui politist nonconformist, dar eficient. Un nou succes comercial. Si au venit filmele "grele", cu buget serios si ambitii pe masura: "Independance Day" si "Men in Black". La filmografia personala s-a mai adaugat apoi westernul modern "Wild Wild West", o comedie savuroasa desfasurata pe o melodie interpretata chiar de faimosul rapper-actor.
La cinci ani de la succesul de proportii repurtat de "Men in Black", în echipa cu Tommy Lee Jones, Rip Torn si Lara Flynn Boyle, Will Smith recidiveaza în "Man in Black 2", gata sa salveze omenirea de la un nou dezastru. Desigur, armele de lupta sunt acum mult mai sofisticate, monstrii sunt si ei mai terifianti iar efectele speciale incredibil de performante. Cu toate acestea, cei ce estimeaza succesul de box-office pariaza ca spectatorii nu vor mai fi atât de entuziasmati în fata aventurilor barbatilor în negru, cum au fost acum cinci ani.
Beatrice Dalle – vaduva vesela
Beatrice Dalle, nonconformista actrita al carei nume se confunda cu nu putin controversatul film "37, 9 grade, dimineata", intra din nou în tirul criticii, severa când e vorba de "fata cea rea" a cinematografiei franceze. În recentul film "De 17 ori Cécile Cassard", actrita si-a asumat rolul unei tinere vaduve… cu o atitudine nu tocmai îndoliata. Dupa moartea sotului ei, Cécile considera ca trebuie sa-si traiasca viata în adevaratul sens al cuvântului. Chiar si fiul sau este o povara mult prea grea pentru ea, o femeie care nu are si nu vrea sa aiba nimic în comun cu o mama model. Îl încredinteaza asadar celei mai bune prietene ale sale si pleaca într-o calatorie "de consolare" dupa pierderea suferita. De fapt, aluneca de buna voie într-o deriva irationala. Întâlneste doi adolescenti care, considerând ca sansa le-a pus mâna în cap cunoscând o asemenea femeie, o însotesc în camera ei de la hotel. În intimitatea locuintei cu usile ferecate se naste un trio destul de bizar, în care jocul între seductie si complicitatea frateasca e mereu pe muchie de cutit. Dupa un timp, grupul se îmbogateste cu înca o persoana cu spirit ludic, un fel de hoinar de noapte, un pic magician si, în orice caz, un excelent dansator. Aventurile celor patru se succed în continuare într-o relatie mereu ambigua, dar tocmai buna pentru Cécile care astfel îsi lichideaza total trecutul, descoperindu-si o pofta de viata nebanuita.
Tipic european prin conceptie si stil, filmul este creatia de debut regizoral a unui tânar romancier, Christophe Honore, care se lasa totusi usor influentat de cineasti de prima mâna, cum ar fi Fassbinder ("Cearta"), Jacques Demy ("Lola"), Hitchcock ("Vertigo"). Fost elev al unei scoli de cinema din Rennes, Chritophe Honore declara ca a facut acest film "la plesneala"! A avut la dispozitie un buget modest – 1,5 milioane de euro – si o echipa de actori care au acceptat sa joace "pe încredere". "Filmul s-a turnat uneori un pic clandestin, ceea ce nu a fost deloc confortabil", mai declara regizorul de 32 de ani. "Dar ma framânta întrebarile legate de valorile morale, de cele legate de familie, ca si raporturile de iubire, puterea seductiei etc., toate folosite în film." Fara sa-l intereseze posibila deruta în care îl arunca pe spectator, cineastul debutant a ales varianta unei povesti din care lipsesc bucati întregi ale suitei logice a actiunii. Dupa cum declara, în cazul lui frontiera dintre romancier si regizor e foarte labila: "Unul îl hraneste pe celalalt si viceversa. De altfel, filmul meu abunda de referinte literare. Nu cred ca e un lucru rau si nici ca sunt singurul care procedez asa. Numerosi regizori celebri, cum ar fi Antonioni, Fassbinder sau Jean Cocteau erau si scriitori, lucru care s-a simtit si pe ecran".
De fapt, ca orice cineast european, si tânarul regizor francez sugereaza ca este creatorul unui "film de autor", nu "de reteta".
Comentarii