La cateva decenii de la prabusirea Imperiului Roman de Apus, undeva in Iliria vedea lumina zilei cel care avea sa reinvie, fie si pentru putina vreme, faima de odinioara a Romei, sub stindard bizantin – generalul Belizarie. Un lider militar genial, caruia insa istoriografia bizantina nu i-a recunoscut cum se cuvine meritele. Despre primii ani de viata ai viitorului conducator de osti se stiu prea putine lucruri.
Ultimul triumf
S-a nascut la Germane, localitate situata la granita dintre Iliria, Tracia si Macedonia (astazi Separevska Banja, la sud de Sofia), regiune ai carei barbati erau cunoscuti pentru vitejia lor si care daduse defunctului imperiu multi imparati si comandanti de seama. Inca de tanar, gratie staturii si puterii sale neobisnuite, a fost inrolat in garda personala a imparatului Justin I. Dupa moartea acestuia, in 527, noul suveran al Imperiului Roman de Rasarit, Justinian I, l-a numit pe Belizarie comandant al trupelor bizantine din Rasarit, cu sarcina de a opri invaziile venite din Persia, aflata atunci sub stapanirea sasanizilor.
Curand, Belizarie se va dovedi un comandant priceput, invingand armate sasanide mult mai numeroase. In 532, capitala imperiului a fost zguduita de rascoala „Nika”, care a amenintat chiar tronul lui Justinian. Dar stapanirea de sine a sotiei sale, Teodora, si priceperea lui Belizarie l-au salvat. Beneficiind de sprijinul trupelor din Iliria, generalul a innabusit rascoala, masacrand peste 30.000 de oameni. Drept rasplata, Justinian l-a numit pe Belizarie comandant al expeditiei intreprinse intre 533-534, pe mare si pe uscat, impotriva regatului vandal din Africa de Nord.
La sfarsitul verii 533, Belizarie s-a indreptat, cu o puternica flota, spre Africa. A debarcat langa Lepcis Magna si de acolo a marsaluit catre capitala vandalilor, Cartagina. Batalia dintre el si vandali s-a dat la locul numit Ad Decimum, pe 13 septembrie 533. Coplesiti pe flancuri, vandalii si-au transformat retragerea in fuga, dandu-i generalului bizantin prilejul de a castiga o importanta victorie. Drumul spre Cartagina ii era de acum deschis si trupele bizantine vor intra aici a doua zi.
O a doua lupta s-a dat la Ticameron, pe 15 decembrie, vandalii fiind de asta data zdrobiti definitiv. La inceputul anului, regele vandal Gelimer s-a predat invingatorului, care reda astfel provincia Africa imperiului. Intors la Constantinopol, Belizarie a fost onorat cu un triumf, ultimul acordat vreodata unui general roman.
In apararea Romei
Decis sa restaureze gloria de odinioara a romanilor, Justinian i-a incredintat apoi lui Belizarie o alta misiune, incomparabil mai dificila. Avea sa lupte tot impotriva barbarilor, dar a unora mult mai puternici si mai bine organizati: ostrogotii. Ca intotdeauna, Belizarie s-a dovedit un strateg priceput si inainte de a ataca Italia, a pus mana pe „granarul” peninsulei – Sicilia. In 536, a debarcat in Italia, inaintand spre nord.
La 9 decembrie 536, Belizarie intra in Roma pe poarta Asinaria, cu 5000 de oameni, in vreme ce la capatul celalalt al orasului, 4000 de ostrogoti paraseau in graba Cetatea Eterna, indreptindu-se spre Ravenna. Pentru prima oara dupa intronarea ultimului imparat roman – Romulus Augustulus – Roma era din nou in stapanirea imperiului roman, chiar daca acum capitala acestuia era la Constantinopol. Dar Belizarie nu s-a lasat cuprins de betia succesului. Stia prea bine ca ostrogotii nu vor sta cu mainile in sin.
Si intr-adevar, la inceputul anului urmator, ostrogotii si-au facut aparitia sub zidurile Romei, cu o armata numeroasa. Singurul care nu si-a pierdut cumpatul a fost Belizarie, care a ordonat sa se zideasca mai multe porti si si-a dispus soldatii pe ziduri, ordonand si civililor sa-si apere cetatea. Cand ostrogotii au inconjurat cetatea, generalul a apelat la o tactica de hartuire deprinsa de la sasanzi: trimitea cateva escadroane de arcasi calare afara din cetate, asediatorii porneau in urmarirea lor, apoi bizantinii se retrageau in spatele portilor, aruncand, din goana cailor, o ploaie de sageti.
Pe zi ce trecea insa, tot mai putini erau cei ce credeau in victorie, mai ales dupa ce ostrogotii au cucerit portul Romei, prin care Belizarie primea provizii. Generalul a incercat sa-i convinga pe romani ca ajutoarele trimise de Justinian trebuie sa soseasca din clipa in clipa, dar nici el nu era convins ca imparatul voia sa-l mai sprijine. Profitand de faptul ca ostrogotii inaintau propuneri de pace, Belizarie a facut un ultim apel imparatului, apel incununat de succes, desi Justinian i-a trimis un corp de oaste aproape insignifiant – 3000 de pedestrasi si 800 de calareti.
Atunci, generalul a apelat la un truc: l-a trimis pe unul dintre ofiterii sai, Ioan, supranumit „Sanguinarius” (Sangerosul) in fruntea a 2000 de soldati, cu ordinul de a devasta asezarile ostrogotilor, spre Ravenna, dar de a evita ciocniri cu armate superioare numeric. Auzind ca bizantinii ameninta Ravenna, le distrug casele si le violeaza femeile, ostrogotii i-au cerut regelui Vitigis sa ridice imediat asediul.
Acesta, presat din toate partile, a hotarat sa dea un ultim asalt. Rezultatul a fost dezastruos si ostrogotii, dupa ce au ars toate fermele din jurul Romei, s-au retras, flamanzi si demoralizati, spre Ravenna. In momentul cand traversau podul Mulvian, ei au fost surprinsi de trupele lui Belizarie, aparute parca din pamant, care i-au masacrat.
Invins de intrigi, nu de sabie
Este momentul cind intra in scena un alt conducator talentat, Narses. Trimis de Justinian sa asedieze Ravenna, acesta si-a unit fortele cu ale lui Belizarie si a impresurat zidurile capitalei ostrogote. Solii lui Vitigis ii vor propune lui Belizarie, la sfarsitul anului 539, coroana Imperiului Roman de Apus. Generalul s-a prefacut ca accepta, cu conditia sa-i fie predata Ravenna. Apoi, dupa ce a ocupat orasul, l-a luat in stapanire, in numele amparatului, facandu-l prizonier pe Witiges si trimitandu-l legat la Constantinopole. Dar refuzul, plin de demnitate si onoare, de a-si trada suveranul, nu l-a impiedicat pe Justinian sa-l banuiasca pe marele sau general de ganduri ascunse.
El i-a poruncit lui Belizarie sa predea comanda lui Narses si sa se indrepte neintarziat spre est, unde sasanizii cucerisera Siria, pana atunci provincie bizantina. Dupa cateva ciocniri irelevante, Belizarie s-a asezat la masa tratativelor, unde s-a dovedit la fel de priceput: in schimbul unui tribut consistent, sasanizii se obligau sa nu mai atace teritoriile bizantine timp de cinci ani.
In Italia, lipsa lui era insa resimtita si cu toata neincrederea si sovaiala ce-l caracteriza, Justinian a inteles ca nimeni in afara lui Belizarie nu putea restabili situatia. Ostrogotii aveau un nou lider, viteazul si iscusitul print Totila si intre 541-542, cat timp Belizarie fusese ocupat in Rasarit, ei recucerisera tot nordul Italiei si ii alungasera chiar pe bizantini din Roma.
Belizarie a debarcat in apropierea Cetatii Eterne, a pus repede stapanire pe ea, dar, lipsit de provizii si de intariri, din cauza geloziei imparatului, nu a reusit sa cucereasca si restul regatului ostrogot. Mai mult, in 548 Justinian l-a inlocuit iarasi cu Narses, personaj care, desi nu avea nici pe departe vitejia lui Belizarie, era in schimb un maestru al intrigilor de palat si un diplomat innascut.
Un „Scipio Africanul al noii Rome”
Belizarie a stat departe de lumea politica pana la sfarsitul anului 559, cand o armata de slavi si bulgari a traversat Dunarea, invadand pentru prima oara teritoriile bizantine si amenintand chiar Constantinopolul. Speriat, Justinian nu a ezitat sa-l cheme pe incercatul razboinic, care-l salvase de atatea ori, sa-i mai vina o data in ajutor. Belizarie i-a invins pe bulgari si i-a alungat, dincolo de fluviu.
Dar in ciuda acestei victorii, in 562, el a fost acuzat de coruptie, judecator fiind, se pare, fostul sau secretar, Procopius din Caesarea, ce-i devenise intre timp un inversunat inamic. Belizarie a fost gasit vinovat si intemnitat dar, cu un dram de constiinta, imparatul si-a amintit de toate faptele sale de arme si l-a gratiat. Dupa ce a fost eliberat si i s-au redat onorurile cuvenite, generalul n-a mai apucat sa se bucure multa vreme de ele.
Imbatranit inainte de vreme, extenuat dupa numeroasele campanii, scarbit de invidia compatriotilor sai si dezamagit de lipsa de recunostinta a omului caruia ii pusese un imperiu la picioare, el s-a savarsit din viata in 565. Peste doar cateva saptamani, Justinian il urma in mormant pe cel pe care istoricul britanic Gibbon il numea, pe buna dreptate „Scipio Africanul al noii Rome”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii