Zavorâte in Turnul Londrei, bijuteriile Coroanei britanice au fost, de-a lungul vremii, admirate si dorite. Multi indivizi certati cu legea au râvnit la ele, dar numai unul a reusit sa intre in posesia lor, chiar daca pentru foarte scurt timp. Este vorba despre un aventurier pe nume Thomas Blood, care, in timpul domniei lui Carol al II-lea a incercat sa dea lovitura vietii, motivele din spatele actiunii sale ramânând insa pâna astazi necunoscute pentru istorici…
In slujba ducelui de Buckingham
Supranumit „colonelul Blood”, desi n-a urcat niciodata mai sus de gradul de locotenent, Thomas Blood s-a nascut in 1618, ca fiu al unui fierar protestant din comitatul Meath, Irlanda, care detinea insa si o frumoasa mosie lânga orasul Sarney. Tensiunile religioase si masacrarea a mii de protestanti de catre adeptii regelui Carol I l-a facut pe tânarul Blood sa se distanteze de acest monarh, pe care tatal lui il venerase si sa devina, in timpul Razboiului Civil din Anglia, un lider al rebelilor, aflat in slujba lui Cromwell. Restauratia regala din 1660 nu l-a facut sa renunte la antimonarhismul lui si Blood s-a implicat intr-o serie de comploturi contra noului suveran, Carol al II-lea, amestecându-se in societatea rau famata de la periferia Londrei, in care misunau spioni, agenti dubli, provocatori, fanatici religiosi, codosi, prostituate si hoti. Devenind omul de incredere al ducelui de Buckingham, un alt personaj controversat, Blood a executat cu sfintenie ordinele acestuia, fara sa ezite sa savârseasca si „afacerile murdare” ale bogatului aristocrat.
Printre acestea, se afla si o tentativa de asasinat comisa impotriva rivalului lui Buckingham, ducele de Ormond, incheiata doar cu ranirea victimei si fuga atentatorilor de la locul faptei. Istoricii moderni apreciaza ca tot Buckingham s-a aflat si in spatele altei ispravi a lui Blood, furtul bijuteriilor Coroanei. Atitudinea ducelui fata de rege era duplicitara, intrucât Buckingham, care se lauda, la rândul sau, cu sânge regal, voia sa acapareze tronul dupa moartea lui Carol. Desi supranumit „monarhul vesel”, pentru viata lui dezordonata, regele avea, se spunea, peste o suta de bastarzi, dar nici un copil legitim. In aceste conditii, nu-i de mirare ca ducele, prietenul lui Carol din copilarie si din timpul anilor de exil, s-a amestecat in multe dintre comploturile vizându-l pe rege si a facut tot posibilul sa-l discrediteze: furtul bijuteriilor ar fi fost una dintre actiunile menite sa puna regimul lui Carol intr-o lumina defavorabila.
Prietenul la… insuratoare se cunoaste
In primavara anului 1671, gardianul bijuteriilor Coroanei, Talbot Edwards, a primit vizita unui cuplu bizar: un cleric anglican, in vârsta de aproximativ 50 de ani, insotit de o frumoasa lady, mult mai tânara, care s-a prezentat ca sotia acestuia. Curtenitor, Edwards, care, potrivit statutului sau, era curator si ghid al Turnului Londrei, prezentând oaspetilor si celor dornici sa admire bijuteriile Coroanei toate „obiectivele turistice” de aici, le-a prezentat celor doi faimoasele artefacte, printre care, la loc de cinste, se afla coroana regala, cu „rubinul Printului Negru”, o piatra pretioasa purtata la coif de Henric al V-lea, la Agincourt, si de Richard al III-lea, la Bosworth.
Clericul – nimeni altul decât „colonelul Blood” i-a facut, la un moment dat, un semn discret tovarasei sale – care era o actrita libertina, pe nume Jenny Blaine – iar aceasta s-a prefacut ca lesina. Imediat, Talbot s-a repezit sa-i aduca apa si, când tânara si-a revenit, Blood i-a multumit din inima gardianului, pentru ajutorul dat si, peste câteva zile, a revenit cu o frumoasa pereche de manusi, un dar foarte de pret pentru acea epoca. Intre ei s-a nascut astfel o frumoasa relatie de amicitie si, dupa câteva vizite, „clericul” i-a propus lui Talbot o casatorie intre „nepotul” si fiica gardianului. Ideea i-a surâs lui Talbot, cu atât mai mult cu cât tânarul „nepot” – de fapt fiul lui Blood, numit tot Thomas – avea, il lauda „unchiul sau”, o situatie materiala de invidiat in Irlanda.
In ziua planuita pentru intâlnirea celor doi, Blood cel batrân si-a pregatit banda de ticalosi, decis sa duca la indeplinire furtul bijuteriilor. Alaturi de el se aflau fiul sau si doi „valeti” – Robert Perrot, un mercenar fara capatâi si Robert Halliwel, tot un pierde-vara inclinat spre gainarii. Cu totii erau inarmati pâna in dinti. Un alt membru al bandei, William Smith, membru al sectei escatologice „Al Cincilea Regat” ramasese in strada, la mica distanta de turn, tinând de dârlogi caii celorlalti, pentru ca dupa terminarea operatiunii, acestia sa poata sa dispara cât mai rapid. Primiti cu toata bunavointa de Talbot, oaspetii au fost condusi la masa si rugati sa astepte putin venirea viitoarei mirese, care isi facea toaleta. Thomas Blood Sr. l-a intrebat pe gardian daca nu vrea sa-i arate bijuteriile Coroanei si „nepotului”, foarte curios in aceasta privinta, iar batrânul, in vârsta de 77 de ani, s-a declarat de acord si i-a condus pe junior si pe Perrot in pivnita Turnului, unde se afla tezaurul regal. Imediat ce s-au vazut in fata pretioaselor obiecte, cei doi au tabarât pe Talbot, incercând, se pare, doar sa-l imobilizeze. Cum acesta a incercat din rasputeri sa le opuna rezistenta, Perrott a scos pumnalul si l-a injunghiat in stomac, lasându-l sa zaca intr-o balta de sânge.
Un deznodamânt bizar
Blood a inceput sa bage bijuteriile in sacul pe care-l ascunsese sub haine. Coroana a turtit-o, cu câteva lovituri de ciocan, in vreme ce Perrot, cu o lama de ferastrau, incerca sa taie in doua lungul sceptru de aur cu care erau incoronati monarhii englezi. Dar, chiar in acel moment, fiul lui Talbot, Wythe, descaleca in fata Turnului, alaturi de prietenul sau, capitanul de origine suedeza Marcus Beckman. Auzind tropotul cailor, cei doi hoti s-au speriat si, abandonând sceptrul, au luat coroana, globul de aur si celelalte bijuterii si au zbughit-o pe usa camerei unde acestea se aflau pastrate. Imediat dupa plecarea lor, Talbot, cu sângele siroind pe haine, a inceput sa strige: „Tradare! Crima! Coroana este furata!” Tipetele sale i-au alarmat pe toti cei ai casei, iar fiica gardianului s-a repezit pe scari, in jos, spre a-si descoperi parintele injunghiat. Intelegând ca este vorba de un jaf, Wythe si Beckman n-au stat pe gânduri, ci au pornit pe urma celor patru hoti, care ieseau din turn, incercând sa se faca nevazuti. Din nefericire pentru ei, aglomeratia care domnea, la acea ora destul de matinala pe strazile Londrei, in loc sa-i ajute, cum planuisera, le-a venit de hac: ei au ajuns la caii tinuti de Smith, dar n-au mers prea departe, fiindca mai multi soldati din garda regala, alertati de Wythe, i-au ajuns din urma si i-au arestat.
Blood cel tânar n-a ezitat sa traga cu pistolul intr-unul dintre urmaritori, ranindu-l, dar calul sau s-a izbit apoi de caruta unui negustor si tâlharul, aruncat din sa, a fost capturat. Singurul care a scapat, pe moment, a fost Haliwell, dar si acesta va fi prins, câteva zile mai târziu. Ceea ce este insa cu adevarat socant e ca, in ciuda gravitatii faptei, nici unul dintre autorii ei n-a fost aspru pedepsit. Bijuteriile au fost reparate si si-au reluat locul in Turn, iar cei cinci indivizi au fost iertati, tacit, de autoritati. Mai mult decât atât, din acel moment Blood cel batrân, antiregalist feroce, va deveni unul dintre cei mai apreciati agenti regali.
Care sa fie motivul acestei marinimii? Unii istorici, chiar contemporani evenimentului, au banuit ca insusi regele stiuse de furt si ca il acceptase. Motivul? Fiind in permanenta in criza de bani, el ar fi putut profita de furtul esuat, pentru a-si mai acoperi datoriile. Iar adevarul este ca, in haosul jafului, multe dintre pietrele pretioase furate de hoti s-au volatilizat, in mod inexplicabil, nemaifiind niciodata gasite. Sa fi fost ele vândute in beneficiul lui Carol al II-lea, fara stirea opiniei publice? Este o intrebare la care, din pacate, nu vom afla un raspuns cert niciodata. Dar tratamentul generos de care „colonelul Blood” si ciracii sai au avut parte sugereaza ca o asemenea ipoteza ar fi perfect credibila…
GABRIEL TUDOR
Comentarii