În urma cu mai bine de patru sute de ani, pe 2 iulie 1621, un englez remarcabil, Thomas Harriot, a murit la Londra. El a lasat în urma aproximativ 8 000 de pagini de cercetari stiintifice, dar abia în ultimele decenii cercetatorii au descoperit comorile acestora, relevând ca Harriot a facut în mod independent multe descoperiri semnificative, atribuite acum altor oameni de stiinta faimosi.
Unii cercetatori l-au numit „Galileo englez” si „cel mai mare om de stiinta britanic în domeniul matematicii înainte de Newton”. Cu toate acestea, Harriot a murit fara sa publice nici macar un cuvânt din aceasta productie extraordinara. El a dedus legi generale incipiente care guverneaza miscarea obiectelor cotidiene, independent de Galileo si înaintea lui René Descartes (jumatate de secol mai târziu, Isaac Newton a dezvoltat legile definitive ale miscarii).
Harriot a studiat, de asemenea, lumina, descoperind secretul culorii si natura curcubeului înaintea lui Newton si gasind legea refractiei (pe care o cunoastem astazi ca legea lui Snell) înaintea astronomului olandez Willebrord Snell.
A realizat un studiu matematic al cresterii populatiei înaintea lui Thomas Malthus, a dezvoltat o forma de algebra sofisticata înaintea lui Descartes, a descoperit aritmetica binara înaintea lui Gottfried Leibniz si a facut pasi pe drumul spre calculul infinitezimal cu lucrarile sale asupra seriilor infinite. Abia în 2008, lucrarea lui Harriot privind gravitatia a fost complet reconstituita de catre cercetatorul german Matthias Schemmel.
Legenda spune ca Galileo Galilei ar fi aruncat bile metalice de pe Turnul Înclinat din Pisa pentru a studia modul în care acestea cad. Nimeni nu stie daca acest lucru este adevarat, dar Harriot a avut aceeasi idee si chiar a concretizat-o (fapt amintit în cronicile vremii): a înregistrat timpul, în batai de puls, în care diferite obiecte care cadeau de la o înaltime de pâna la 20 m ajungeau la sol.
Atât Harriot, cât si Galileo au conceput experimente mai precise, din care a derivat o întelegere matematica a modului în care cad obiectele. Aceasta combinatie de experimente si matematica este acum modalitatea acceptata de a obtine o lege a naturii. Harriot si Galileo nu au fost, desigur, primii care au înteles rolul observatiei si al matematicii în acest context. Dar ei s-au numarat printre cei mai de succes dintre pionierii pre-newtonieni.
Galileo nu si-a publicat lucrarea despre gravitatie decât dupa moartea lui Harriot si nu exista nicio dovada ca cei doi barbati s-ar fi întâlnit sau ar fi corespondat vreodata. În schimb astronomul german Johannes Kepler a corespondat pentru scurt timp cu Harriot.
Kepler lucra la natura luminii si a vederii atunci când a aflat ca Harriot a dezlegat doua mistere: legea refractiei si motivul pentru care curcubeul are culorile sale magice si forma sa unica. Legea refractiei descrie modul în care lumina se curbeaza atunci când trece dintr-un mediu în altul, ceea ce explica modul în care o imagine poate fi focalizata de o lentila de sticla sau de ce piciorul ni se pare strâmb atunci când îl scufundam în apa.
Harriot a derivat aceasta lege cu 20 de ani înaintea lui Snell, dar exista o credinta populara conform careia savantul Abñ Saÿd al-ÿAlª’ ibn Sahl, din Bagdad, din secolul al X-lea, l-ar fi întrecut chiar si pe Harriot. Acest lucru nu este tocmai corect: Ibn Sahl este un pionier notabil a carui diagrama geometrica a luminii focalizate de o lentila ofera, retrospectiv, calea de refractie corecta.
Dar nu exista nicio dovada ca el si-ar fi dedus rezultatul din experimente sau ca a înteles proprietatile generale ale refractiei.
GABRIEL TUDOR
Comentarii