Regele Alfred s-a nascut in anul 849, la resedinta suveranilor anglo-saxoni din Wanating, in Berkshire, ca fiu al lui Ethelwulf si al sotiei acestuia, regina Osburga, din neamul gotilor. Despre primii ani de viata ai lui Alfred nu se stiu prea multe. Era o perioada tulbure, invaziile vikinge succedandu-se una dupa alta si fiind respinse cu greu de localnici. Cand a implinit cinci ani, copilul a fost trimis de tatal sau, cu o bogata escorta de nobili, la Roma. Papa Leon l-a primit cu bucurie pe micul vlastar cu sange regal, numindu-l „fiul sau spiritual”.
Alfred a fost atat de impresionat de viata de la curtea papala, incat le spunea tuturor ca, atunci cand va fi mare, se va calugari! Dupa doi ani, copilul va repeta vizita, de aceasta data insotit de Ethelwulf, care, desi nu pregeta sa dea dovada de cruzime cand era vorba despre chestiuni politice, era totusi o persoana foarte religioasa – trasaturi caracteristice multor suverani ai acelei epoci crude.
Dintre toti fratii, micul Alfred era cel mai iubit de catre parintii sai. Si, pe masura trecerii timpului, el le dovedea tuturor ca ar fi un vrednic urmas la tron pentru Ethelwulf. Natura sa nobila i-a insuflat inca din copilarie dragostea de intelepciune si adesea, copilul ii uimea pe cei din jur prin cuvintele sale de duh, inspirate si alese. Cu atat mai de mirare era aceasta intelepciune, cu cat, din pricina faptului ca a fost neglijat de parintele sau, preocupat sa faca fata conspiratiilor celorlalte vlastare, Alfred nu a deprins tainele cititului si scrisului decat la varsta de 12 ani.
La 20 de ani, a fost casatorit de tatal sau cu o tanara de origine nobila din Mercia. A fost si anul primei sale confruntari cu temutii vikingi, care pustiau tarmurile insulelor britanice. Acesta va fi inceputul unei lungi serii de batalii, in care sortii de izbanda au fost schimbatori, dar in care Alfred a dat mereu dovada de vitejie si onoare. In 870, regele anglilor, Edmund, a fost ucis intr-o lupta cu vikingii, iar tara sa pradata cumplit de acestia, care s-au indreptat apoi spre pamanturile saxonilor, stapanite de Ethelred, un alt frate al lui Alfred.
Impreuna, cei doi frati i-au infruntat pe invadatori, care s-au salvat cu fuga, pe lungile lor corabii de lemn. Se vor intoarce insa, cu si mai multi osteni, dar din nou saxonii le vor sta inainte, la Ashdown (Ashdune). Aici, vitejia si mai ales planul tactic indraznet pus la punct de Alfred vor aduce iarasi victoria. Nu mult dupa aceasta lupta, Ethelred a murit, dupa cinci ani de domnie in care isi guvernase cu intelepciune poporul.
O intamplare cu talc
I-a urmat la tron Alfred, ales rege in aclamatiile multimii, care dovedea ca il prefera astfel pe mezin turbulentilor sai frati mai mari. Au urmat sapte batalii crancene, in urma carora, desi saxonii au iesit adesea invingatori, au fost siliti sa ceara pace, deoarece nu mai puteau face fata valurilor tot mai dese de invadatori, mai numerosi decat nisipul marii si mai pradalnici decat lacustele. Se spune ca, invins intr-o batalie, Alfred ar fi ratacit, imbracat in straie taranesti, spre a nu cadea in mainile invadatorilor si a ajuns astfel la casa unei familii de oameni simpli.
Stapana casei, care tocmai voia sa coaca paine, i-a lasat in grija cuptorul si a plecat sa-si vada de alte treburi gospodaresti. Framantat de ganduri, regele a uitat de cuptor si painile s-au facut scrum… Gospodina s-a intors si l-a dojenit aspru pe Alfred, nestiind ca este rege si, cand el si-a dezvaluit identitatea, femeia nu s-a lasat intimidata: „Cum poti crede ca ai sa pazesti o tara intreaga de normanzi, cand n-ai fost in stare sa pazesti un cuptor?”, i-a zis ea.
Vazand ca patria ii este prea secatuita de vlaga pentru a mai lupta cu navalitorii, Alfred le-a oferit acestora tribut. Vikingii au acceptat oferta, promitand in schimb ca vor renunta la pradaciuni. Dar, desi pe saxoni nu i-au mai atacat, celelalte neamuri din insulele britanice, de la picti pana la mercieni, au avut de indurat prigoana lor. Perfidia vikingilor avea sa se dovedeasca in 877, cand ei au incalcat tratatul de pace, pradand si tinuturile saxone. Spre a preintampina asemenea atacuri, pe viitor, Alfred a construit o flota puternica, ca sa-i atace pe vikingi tocmai acolo unde ei se considerau imbatabili: pe mare.
La Suanewic, aceasta flota, construita in pripa, a pricinuit temutilor „lupi ai Nordului”, cei mai iscusiti navigatori ai vremii, o infrangere zdrobitoare, facand numele lui Alfred, regele saxon, vestit in toata crestinatatea si pe multi localnici din insulele britanice sa i se inchine de buna voie, ca singurului om capabil sa-i apere de furore normannorum. In 878, sub steagul lui Alfred s-au adunat barbati viteji din Somerset si Wiltshire, care i-au infruntat pe vikingi la Edington, provocandu-le o infrangere ce le-a taiat, pentru o vreme, pofta de cuceriri.
O veche legenda spune ca, spre a afla informatii despre numarul si organizarea dusmanilor, Alfred s-ar fi deghizat in menestrel si, purtand in maini o harpa, a inceput sa cante melodii saxone, care i-au fermecat pana si pe cruzii vikingi, ce l-au dus la regele lor, Guthrum. Ascultandu-l, acesta l-a felicitat pentru mestesugul sau si l-a lasat sa plece incarcat cu daruri, fara sa stie ca Alfred isi luase singur „darul” dorit. Dupa batalie, Guthrum a cazut in mainile soldatilor lui Alfred si regele a poruncit ca vikingul sa fie adus inaintea sa. Apoi a cerut sa i se aduca harpa si a cantat aceeasi melodie care-l vrajise pe viking.
Uimit, temutul Guthrum a spus ca merita sa piara, fiindca a atacat miseleste un om atat de iscusit in toate lucrurile. Dar marinimosul Alfred l-a iertat, cerandu-i insa sa accepte botezul crestin, ceea ce vikingul a primit cu bucurie, botezandu-se cu toti luptatorii sai si pecetluind astfel pacea.
„Cautati regatul lui Dumnezeu…”
Lider carismatic, stiind sa se faca placut tuturor, modest si harnic, profund pios – pentru a nu fi acuzat ca merge la biserica din ipocrizie, ca alti suverani ai timpului, el se ruga noaptea in capela, nestiut nici macar de curtenii sai – Alfred a reprezentat un ideal cavaleresc pe care, in perioada ulterioara, numeroase personaje istorice vor incerca sa-l copieze. De altfel, pentru meritele sale in propovaduirea credintei crestine, el a fost sanctificat, Biserica Catolica aniversandu-l pe 28 octombrie.
Multi franci, britoni, scoti, armoricani, nobili sau oameni simpli, au venit sa-l serveasca pe acest rege desprins parca din stirpea lui Arthur. Ba chiar numerosi pagani, inspirati de harul deosebit, de pietatea si intelepciunea lui Alfred, au imbratisat credinta crestina. De altfel, regele si-a calauzit intreaga viata dupa cuvintele Evangheliei: „Cautati mai intai regatul lui Dumnezeu si umblati pe caile Sale si toate celelalte vi se vor da voua.”
Inainte ca regele sa implineasca 38 de ani, el stapanea deja toata partea estica a Marii Britanii si tot mai multi regi, duci si conti isi alipeau de buna voie domeniile pamanturilor sale. In 886, Alfred a reusit sa obtina ultima mare victorie impotriva vikingilor, recucerind orasul Londra, ars din temelii de invadatori si daruindu-l, impreuna cu intregul tinut inconjurator, ginerelui sau, Ethered.
Vikingii au fost nevoiti sa se retraga in estul Angliei, in vreme ce toate celelalte tinuturi ale tarii au recunoscut suzeranitatea inteleptului rege, numit de acum inainte, pe buna dreptate, Alfred cel Mare. Apoi, vreme de mai bine de un deceniu si jumatate, in regat a fost pace. Vikingii, inspaimantati de figura lui Alfred, pe care il considerau aproape un zeu, puternic ca Odin si temut ca Thor, nu au mai indraznit sa atace Anglia.
Abia cand, la inceputul lui noiembrie 899 s-a raspandit vestea ca regele, care abia implinise 50 de ani, s-a savarsit din viata, fiind ingropat la Old Minster, in Winchester, ei si-au reluat invaziile. Peste o jumatate de veac, un alt lider carismatic, de asta data normand, – Wilhelm Cuceritorul – va finaliza cu spada ceea ce Alfred incepuse cu crucea. Urmasii lor vor face din Anglia una dintre cele mai mari puteri ale Evului Mediu.
GABRIEL TUDOR
Comentarii