Imparatul bizantin Vasile al II-lea, „Omoratorul de bulgari”, cum a fost supranumit, este adesea comparat cu cei mai prestigiosi imparati ai antichitatii. Reputatia lui a reprezentat un puternic mijloc de propaganda pentru dinastiile ulterioare. Pana si trufasii imparati din dinastia Comnenilor au cautat sa-si asocieze imaginea cu cea a lui Vasile Bulgaroctonul, in vreme ce Mihai al VIII-lea Paleologul a adus cu fast ramasitele pamantesti ale acestuia la manastirea construita de el, langa Selymbria.
Intrigi bizantine
Vasile al II-lea era fiul cel mare al lui Romanus al II-lea, nepotul lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul si stranepotul lui Romanus I Lecapenus. Cand tatal sau a murit, in 963, Vasile avea doar cinci ani, fratele lui mezin, Constantin era inca prunc, astfel ca mama lor, Teofana, a condus imperiul in numele lor, cu ajutorul eunucului Iosif Bringas. Dar unul dintre cei mai prestigiosi generali, Nicephorus Focas, si-a asumat el conducerea statului, casatorindu-se cu imparateasa vaduva. In timpul regentei sale, chipul lui Nicephorus apare pe monedele emise la Constantinopol alaturi de ale celor doi tineri printi.
Lucrurile pareau sa decurga normal, dar, inainte ca Vasile sa preia tronul de la Nicephorus, generalul a fost asasinat de un rival de-al sau, Ioan Tzimisces. Acesta a trimis-o in exil pe imparateasa, pastrandu-i insa fiii la Constantinopol. Circulau zvonuri potrivit carora el ar fi urmarit sa-i asasineze pe cei doi Cezari, dar chiar la inceputul anului 976, inainte sa-si duca planurile la indeplinire, Tzimisces s-a stins pe neasteptate din viata. In varsta de aproape 20 de ani, Vasile s-a urcat pe tronul parintelui sau, la 10 ianuarie 976.
Inconjurat de dusmani
Primii ani ai domniei sale au fost foarte tulburi. Principalul pericol cu care tanarul imparat s-a confruntat a fost revolta condusa de generalii Bardas Sclerus si Bardas Focas, care au generat veritabile razboaie civile intre 976 si 989, razboaie incheiate, dupa numeroase lupte, cu victoria imparatului. Pentru a da o pilda tuturor celor care pe viitor aveau de gand sa se mai impotriveasca autoritatii imperiale, Vasile a poruncit ca prizonierii sa fie trasi in teapa, iar capul retezat al lui Focas sa fie trimis prin toate cetatile imperiului.
Inspaimantat ca i-ar putea impartasi soarta, pe 6 martie 991 Bardas Sclerus s-a predat imparatului, cersind indurare. Razboiul civil se incheiase. Pe frontul rasaritean se iveau din nou probleme, de aceasta data create nu de generali rebeli, ci de puternicii califi fatimizi. Incepand cu 990, acestia isi intensificasera eforturile pentru cucerirea provinciilor estice ale Bizantului, asediind in repetate randuri Alepul. Armatele trimise de imparat pentru a rezolva situatia fusesera invinse in doua randuri, in 992 si 994.
Ultima infrangere fusese atat de severa incat imparatul fusese nevoit sa renunte la campania din Bulgaria spre a traversa Anatolia, in mai putin de doua saptamani, sosind astfel pe neasteptate in Siria, la inceputul anului 995. Peste trei ani, imparatul va fi nevoit din nou sa preia personal comanda trupelor, devastand teritoriul din valea raului Orontes, stapanit de fatimizi. Acestia au acceptat pacea oferita de imparat, pace care va dainui pana in 1016, nefiind rupta nici macar atunci cand califul al-Hakim a distrus biserica Sfantului Mormant din Ierusalim, in 1009. De altfel, in aceasta perioada imparatul se afla in razboi cu bulgarii si atata vreme cat granitele propriului imperiu erau amenintate, el se dovedea mai putin receptiv la probleme Imperiului Ceresc…
Cosmarul bulgarilor
Profitand de razboiul civil ce sfasia Imperiul Bizantin, bulgarii si-au extins stapanirea asupra unei importante parti din peninsula Balcanica, ajungand pana la nord de Atena. Tarul lor, Samoil, era acum stapan pe teritorii cuprinse intre Adriatica si Marea Neagra – teritorii ce apartinusera odinioara bizantinilor. Un imparat precum Vasile al II-lea nu putea lasa lucrurile astfel. Prin urmare, bizantinii au intreprins alte campanii impotriva rivalilor din Balcani, cu rezultate la fel de incerte, si desi se parea ca in 997, la Spercheius (nu departe de Termopile), generalul bizantin Nicephorus Uranus a obtinut o batalie decisiva, bulgarii si-au revenit, reluand atacurile asupra frontierei.
In 1001, Vasile insusi a condus o armata impotriva cetatilor de la vest de Thesalonic, pentru ca un an mai tarziu sa porneasca asupra Vidinului. Razboiul a continuat cu violenta, represaliile la care s-a dedat Vasile al II-lea ingrozindu-i pe istorici: imparatul a recurs la o adevarata campanie de epurare etnica, ucigand mii de bulgari si orbindu-i pe prizonierii de razboi. Pe 29 iulie 1014, Vasile a obtinut o victorie stralucita la Kleidion. Mii de bulgari au ramas pe campul de lupta. 14.000 au fost luati prizonieri si 99 de oameni din 100 au fost orbiti cu pari de lemn aprinsi, iar celui de-al o sutalea i s-a scos doar un ochi. Acest carnagiu i-a adus imparatului porecla de „Bulgarocton” – omorator de bulgari.
Se spune ca, vazand aceasta uriasa armata de orbi, condusi de tovarasii lor mai norocosi, tarul Samoil a murit de inima rea. Poate este doar o legenda, intrucat conflictul a mai durat patru ani, abia in 1018, suveranul bulgar acceptandu-si esecul. La incheierea razboiului, imparatul a mers mai intai la Atena, sa aduca multumiri Fecioarei in biserica crestina in care fusese transformata cladirea Parthenonului si s-a intors in triumf la Constantinopol. Pentru prima oara dupa patru secole, frontiera bizantina era din nou pe Dunare. Si in rasarit, armatele sale au fost victorioase, realipind Armenia, vesnicul mar al discordiei dintre romani si parti, apoi dintre bizantini si sasanizi, la trupul imperiului.
Cel mai crud dintre cei piosi
Poate ca politica lui Vasile al II-lea in privinta Italiei ar fi fost mult mai agresiva daca resursele militare si financiare i-ar fi permis. Dar, vesnic preocupat cu innabusirea revoltelor si cu atacurile din nord si din est, el nu a mai putut acorda sprijinul necesar garnizoanelor bizantine din sudul Italiei. Fara indoiala, el dorea, ca si predecesorii sai, de la Justinian incoace, sa refaca granitele vechiului imperiu roman, cucerind mai intai intreaga Italie.
Dar aici s-a lovit de doua pietre tari: arabii, ce stapaneau Sicilia si imparatii germani, ce-si revendicau, la randu-le, dreptul de a stapani Italia, ca urmasi autentici ai Cezarilor. In momentul in care linistea parea ca se asternuse de-a lungul si de-a latul imperiului si cand imparatul tocmai pregatea o invazie a Siciliei, stapanita de arabi, un inamic mult mai puternic decat toti cei pe care-i infruntase, i-a stat in cale: pe 15 decembrie 1025, Vasile al II-lea Bulgaroctonul se stingea din viata la Constantinopol.
Ultima lui dorinta era la fel de stranie ca si viata pe care o dusese – a refuzat sa fie depus in luxosul cavou al basileilor, cerand in schimb sa fie inmormantat pe terenul de instructie al Garzii Imperiale, „pentru a auzi mereu trupele pregatindu-se de lupta, pentru gloria imperiului”, dupa cum spunea un cronicar bizantin. Fara indoiala, Vasile a fost un imparat sever, de multe ori dand dovada de un comportament tiranic, ce friza sadismul. Dar nimeni nu-i poate nega meritele organizatorice, talentul diplomatic si sarguinta cu care a stiut sa sporeasca tezaurul imperial, atat de vaduvit de predecesorii sai. Supusii il considerau asemenea unui mucenic din vechime, ce postea zile in sir si avea o atitudine deosebit de pioasa.
Vasile nu a fost casatorit niciodata, nu a avut copii si toata viata si-a dedicat-o apararii imperiului si extinderii granitelor acestuia. Dispretuind luxul si traind in conditii foarte modeste, firea lui era intr-adevar mai curand a unui sihastru, ceea ce nu-l impiedica insa sa aiba adesea excese de violenta ingrozitoare. Multi istorici il compara pe Vasile al II-lea Bulgaroctonul cu tarul Ivan cel Groaznic, si la suveranul rus existand acest straniu melanj intre cruzime si pietate. Fapt unic pentru un imparat-soldat, el a lasat visteria imperiului plina si, spre deosebire de predecesorii sai, a preferat sa conduca statul bizantin nu din palatele magnifice ale Constantinopolului, ci de pe campul de lupta.
GABRIEL TUDOR
Comentarii