În adâncul uneia dintre ultimele paduri virgine ramase în Europa, între Belarus si Polonia, se afla o veche cabana de vânatoare, desprinsa parca dintr-un basm. Timp de peste 30 de ani, ecologista Simona Kossack a trait în aceasta cabana izolata, fara facilitati, fara electricitate sau apa curenta, alaturi de un grup neobisnuit de prieteni necuvântatori.
Nascuta în 1943 la Cracovia, Simona suferea de palatoschizis – o anomalie congenitala caracterizata printr-o despicatura la nivelul palatului dur si a valului palatin.
Comunicarea era dificila si, pe masura ce crestea, parintii au stabilit ca nu avea niciun talent creativ vizibil. De la o vârsta frageda si-a gasit alinarea în animalele care se aflau în abundenta în jurul casei sale rurale. Aceasta prima legatura timida va fi începutul pasiunii sale pentru natura.
Simone Kossack a avut probleme la scoala si în stabilirea de relatii cu oamenii, dar în cele din urma a obtinut un loc la Universitatea Jagielloniana din Cracovia, unde îsi va lua licenta în zoologie si comportament animal în 1970.
Adevarata sa educatie va începe atunci când va obtine un loc de munca la Institutul de Cercetare a Mamiferelor din Parcul National BiaÓowieüa. Aici si-a gasit izolarea si casa, o cabana de vânatori darapanata, care era în pericol de a fi înghitita de padure.
Un fotograf pe nume Lech Wilczek si-a instalat tabara în a doua camera a cabanei, dupa ce a obtinut permisiunea serviciilor Parcului National. Wilczek era un binecunoscut naturalist, dragostea sa pentru problemele de mediu fiind la fel de mare ca si cea a lui Kossack si, dupa un început dificil, ei au înfiripat o relatie bazata pe respect reciproc si au convietuit armonios.
Faptul ca Lech adusese într-o zi acasa un pui de mistret orfan pentru a trai cu ei a ajutat, iar dragostea si respectul lor reciproc pentru padure vor duce la o colaborare de arta si pasiune. Mistretul salbatic, botezat Zabka (Broscuta), dormea în paturile lor si îi urmarea peste tot, comportându-se mai degraba ca un câine de companie decât ca un colos cu colti în care avea sa se transforme.
Urmatorul care a fost adaugat la menajerie a fost un corb denumit Korasek. Pasarea fura tot ce-i placea. Nimic nu era în siguranta, chei, mâncare, bani, obiecte de îmbracaminte (pe care le purtau oamenii), documente, tigari si perii de par. Era cunoscut si temut în toata regiunea, dar neînfricat de loial si cel mai bun prieten al lui Lech.
Odata cu relatia dintre Simone Kossack si Lech Wilczek a crescut si colectia lor de animale; existau un magar, o caprioara, doi vitei gemeni de elan, Pepsi si Cola, o barza, pauni, miei, sobolani, un pui de râs femela, numit Agatka.
Toti erau bineveniti la cabana Dziedzinka; Kossack avea sa fie vazuta ca un spirit al padurii si considerata de localnici drept o vrajitoare, care umbla si vorbea cu animalele. Poate ca Simone a fost toate aceste lucruri, dar a fost, de asemenea, o activista de mediu si o ecologista care va ajunge sa se numeasca pe sine însasi un psiholog al animalelor.
Si-a continuat munca la Departamentul de Paduri Naturale si si-a obtinut doctoratul în 1980, devenind în cele din urma profesor de stiinte forestiere.
În anul 2000, guvernul polonez i-a acordat Simonei Kossak Crucea de Aur pentru Merit, cea mai înalta distinctie civila, pentru munca si cercetarile sale în vederea protejarii ultimei paduri virgine din Polonia.
Kossack avea sa-si petreaca tot restul vietii alaturi de fotograful Wilczek, în sanctuarul lor izolat, înconjurati de o familie de animale, gasind multumirea care le lipsea în lumea moderna.
Dupa ce Simone Kossack a murit în 2007, Lech Wilczek a publicat o carte, Întâlnire cu Simona Kossak, în 2011, iar în 2022 a fost lansat filmul documentar intitulat Simone.
GABRIEL TUDOR
Comentarii