Când tutunul ajunsese de câteva decenii în Europa, un papa cu o domnie de doar 13 zile a reusit sa ramâna în istorie pentru un gest cu totul neasteptat: emiterea celei dintâi interdictii oficiale împotriva fumatului.
Numele sau era Urban al VII-lea, iar decizia sa, desi uitata de multi, a fost un act curajos într-o epoca în care tutunul devenea o moda rapid raspândita în rândul elitelor si nu numai.
Urban al VII-lea, nascut Giovanni Battista Castagna în Genova, a fost ales papa la 15 septembrie 1590, în urma mortii predecesorului sau, Sixtus al V-lea. Fost diplomat papal si arhiepiscop de Rossano, Castagna era cunoscut pentru inteligenta sa si pentru simtul dreptatii.
Din pacate, pontificatul sau a fost extrem de scurt – a murit de malarie la doar 13 zile dupa alegerea sa, înainte de a fi întronat oficial. Dar chiar si într-un timp atât de scurt, Urban al VII-lea a emis o decizie care avea sa-i confere un loc aparte în istoria Vaticanului si a luptei împotriva fumatului.
Într-un document emis în timpul efemerului sau pontificat, Urban al VII-lea a interzis fumatul sub orice forma în interiorul bisericilor. Ordinul viza nu doar fumatul tigarilor (rudimentare la acea vreme), ci si mestecatul sau prizatul tutunului – o forma foarte populara în secolul al XVI-lea. Interdictia era clara: oricine era surprins folosind tutun în lacasurile sfinte urma sa fie excomunicat.
Aceasta decizie a fost motivata, se pare, atât de preocupari legate de decenta si respect fata de spatiile sacre, cât si de îngrijorarile privind sanatatea si moralitatea credinciosilor. Fumul de tutun din biserici era considerat o impietate si o distragere de la rugaciune. Mai mult decât atât, fumatul devenea o practica asociata cu desfrâul, excesul si moda decadenta a curtilor europene.
La sfârsitul secolului al XVI-lea, tutunul era o noutate exotica adusa din Lumea Noua. Exploratorii spanioli si portughezi îl popularizasera rapid în Europa, iar elita vremii îl adoptase cu entuziasm. Se credea chiar ca are proprietati curative – un „panaceu universal” împotriva durerilor de cap, tusei sau durerilor de stomac. Medicii vremii îl recomandau, iar clerul inferior nu facea exceptie de la acest trend.
În acest context, interdictia lui Urban al VII-lea a fost un gest radical si izolat. A fost, în esenta, prima forma de reglementare oficiala a consumului de tutun într-un spatiu public – si primul caz în care o autoritate religioasa majora s-a pronuntat împotriva fumatului.
În deceniile care au urmat, mai multi papi si conducatori religiosi i-au urmat exemplul, exprimându-si nemultumirea fata de consumul de tutun. Papii Innocentiu al XII-lea si Benedict al XIII-lea au emis, la rândul lor, decrete similare, consolidând pozitia Bisericii fata de fumat – cel putin în interiorul bisericilor si în rândul clerului.
În mod interesant, pozitia Vaticanului fata de fumat a fluctuat de-a lungul secolelor. Unii papi au fost toleranti – si chiar fumatori – în timp ce altii au militat pentru renuntarea la tutun. În timpurile moderne, pozitia Bisericii Catolice este una mai clara, încurajând un stil de viata sanatos si condamnând dependentele, inclusiv fumatul.
Privind retrospectiv, decizia lui Urban al VII-lea pare cu atât mai remarcabila cu cât a fost luata cu mult înainte ca pericolele fumatului sa fie cunoscute stiintific. Abia în secolul XX s-au facut legaturi clare între consumul de tutun si afectiunile pulmonare, cancerul sau bolile cardiovasculare.
Totusi, el a intuit, probabil din motive de igiena, moralitate si bun-simt liturgic, ca fumatul nu avea ce cauta în biserici. Departe de a fi un simplu gest de autoritate religioasa, decizia sa poate fi interpretata si ca o forma timpurie de protectie a sanatatii si a demnitatii umane.
GABRIEL TUDOR
Comentarii