De când e lumea si Pamântul, oamenii au trait in dezbinare. S-au razboit din motive personale, pentru a-si insusi noi teritorii, bogatii, din motive politice si religioase. Si-au perfectionat armele dar si arsenalul de protectie corporala. Cu milenii in urma au aparut scuturi din lemn, iar „armura” era confectionata din piele groasa. Odata cu trecerea timpului, scuturile au fost confectionate din lemn intarit cu tabla sau din metal. Apoi au inceput sa apara armurile cu nelipsitele zale.
Cea mai veche mentiune despre existenta zalelor este facuta intr-o scriere a unui preot egiptean, cunoscut sub numele de Manethon din Sebennytos, din secolul al III-lea i.Hr., care a realizat o „Istorie a Egiptului”, in trei volume, in limba greaca. Potrivit consemnarilor sale (preotul avea acces la documente care au apartinut Bibliotecii din Alexandria), s-au utilizat zale, inca din anul 1650 i.Hr., in timpul invaziei Egiptului de catre hyksos, capeteniile unor populatii venite din sud-vestul Asiei in Delta Nilului si care foloseau in lupta arcuri, sulite, sabii, cai si care de lupta. Chinezii, in aceeasi epoca, stiau sa confectioneze zale din inele de otel legate cu fire de matase rasucite, foarte rezistente. Si japonezii au utilizat si imbunatatit acest echipament de protectie.
Alexandru Macedon si o parte dintre ostenii sai purtau o platosa confectionata din fâsii de lâna laminate, o tehnica redescoperita de specialisti americani de la Universitatea din Wisconsin, platosa denumita linotorax, pe care au reconstituit-o. S-a dovedit a fi extrem de rezistenta in timp ce a fost supusa tirului de sageti sau loviturilor de sabie.
Plutarh a fost primul care a mentionat faptul ca in batalia de la Guagamela (331 i.Hr.) Alexandru Macedon purta o armura din lâna impletita si laminata. Un stramos al celebrului Kevler. O afirmatie intarita de reprezentarea tânarului general in celebrul mozaic descoperit in Pompei, purtând zale si cascheta cu aparatoare, pentru a proteja zona gâtului.
Armura din placute este unul dintre cele mai vechi tipuri de aparatoare metalica perfectionata, datând din Antichitate. Era confectionata dintr-o vesta din pânza groasa sau din piele, pe care se aplicau prin coasere sau nituire, placute metalice. Vestele erau confectionate si din piele intarita prin oparire.
Romanii au creat mai multe modele. La armura romana, placutele nu se suprapun doar pe verticala ci si pe orizontala, fiecare placuta fiind conectata de cea de lânga ea prin intermediul unei zale de metal, formând o banda continua, relativ flexibila, care se atasa pe suportul din pânza sau piele, de obicei printr-un siret de piele sau un fir metalic care trecea in spirala prin gaurile placutelor.
Eleganta in zale
Armurile au fost asociate in special cavalerilor. Au aparut in secolul al IX-lea, in timpul lui Carol cel Mare, imparatul francez care a organizat aceasta trupa de elita calare. In pregatirile pentru prima Cruciada, Biserica i-a cooptat pe cavaleri si a introdus un cod de cavalerism bazat pe respectarea invataturilor Bisericii si apararea Crestinitatii. Au devenit populari in special in timpul turnirurilor, mai intâi ca antrenamente, apoi ca intreceri sportive spectaculoase a caror frecventa a crescut la sfârsitul Cruciadelor.
Viitorii cavaleri incepeau antrenamentele din copilarie, de la vârsta de 7 ani si durau vreme de 14 ani. In adolescenta deveneau scutieri, capabili sa infrunte dusmanul, fiecare slujind unui cavaler. La 21 de ani, in cadrul unei ceremonii patronate de nobilul pe care il serveau, deveneau cavaleri. O armata compusa din 300-400 de cavaleri care inaintau in galop era un cosmar pentru inamic.
Spre mijlocul Evului Mediu, armurile au evoluat. Erau fabricate in serie, dar fiecare cavaler feudal putea sa-si comande propria armura compusa din coif cu viziera si orificii pentru usurarea respiratiei, platosa, cotiere, aparatori de brate, manusi si genunchiere care puteau fi prevazute cu ghimpi care in lupta de aproape deveneau arme periculoase, si cu nelipsitele zale care puteau fi fixate direct pe platosa pentru a nu lasa vreun loc vulnerabil la nivelul gâtului sau erau detasate. Gâtul nu ramânea in acest caz descoperit, fiind aparat de zale prinse de partea inferioara a coifului, acoperind spatele si pieptul. Cizmele puteau fi prevazute cu tepuse in prelungirea bombeului pentru a impunge inamicul sau calul acestuia. Si caii erau protejati, de sageti sau sulite, in special in zona capului, de o aparatoare metalica.
Cu sabia in apararea crestinatatii
Centrul lumii feudale era castelul. Pentru a-si exercita puterea, regele si seniorii se bazau in primul rând pe cavaleri, a caror ascensiune si glorie a inceput odata cu cruciadele. Erau neinfricati, loiali, adepti ai aceluiasi cod de valori, onoarea fiind mai presus decât bogatiile si fericirea personala. Cu toate acestea erau adorati de sfioasele domnite. Nu jinduiau dupa bogatii dar aveau nevoie de venituri importante pentru ca intretinerea castelului, plata servitorilor, a armelor, a armurii, a calului, harnasamentelor, cheltuielile cotidiene etc. erau enorme. Suveranul sau seniorul pe care il slujeau le-a oferit castele, domenii si facilitati pentru a-i lipsi de grijile materiale. Au fost si cazuri in care, in absenta puterii centrale, la indemnul seniorilor, cavalerii incalcau codul onoarei devenind o banda de agresori si jefuitori, tinta fiind rivalii seniorilor.
De la ie la camasa de zale
Camasa de zale, purtata sub platosa, a constituit un plus de securitate corporala. Era constituita din inele metalice imbinate, nituite la un capat. Confectionarea unei camasi de zale presupunea o munca indelungata si extrem de minutioasa a mesterilor fierari si a armurierilor. Era utilizata sârma groasa infasurata si taiata pe un tambur. Inelele rezultate se insailau si se nituiau la capatul deschis dupa ce erau trecute unele prin altele. Uneori erau purtate fara armura pentru ca ii confereau cavalerului o mare libertate de miscare. Erau eficace in cazul loviturilor de spada, pumnal, al sagetilor, nu insa si ale sulitei sau ale palosului. Erau purtate, nu doar de cavaleri ci si de regi si nobili când erau expusi atacurilor. Cea mai de temut arma era buzduganul, cu una sau doua ghiulele-arici legate cu lanturi care penetrau nu doar zalele ci si cele mai rezistente armuri si scuturi.
O armura cântarea intre 30 si 50 de kilograme. Doar camasa de zale, lunga pâna la genunchi, avea vreo 20 de kilograme. Cât despre cost, era exorbitant, echivalentul, daca se poate face o astfel de apreciere, a peste 10.000 de dolari. Pentru a imbraca o armura, cavalerul avea nevoie de cel putin o ora, ajutat fiind de mai multi scutieri, atenti sa imbine perfect piesele componente, sa lege toate curelusele. Evident, mobilitatea cavalerului era redusa. Nu se putea urca pe cal fara ajutorul scutierului. Daca i se intâmpla sa cada ii era aproape imposibil sa se ridice.
Armurile erau confectionate de armurieri cu abilitati deosebite dupa ce faceau ucenicie ani de zile. Realizarea unui coif, de pilda presupunea munca a 2-3 armurieri timp de aproximativ 600 de ore iar a unei armuri, o jumatate de an! Purtatul coifului era un chin, mai ales pe vreme torida, când cavalerii puteau lesina. Cavalerii si armurile lor stralucitoare au facut cariera nu doar in Evul Mediu ci si in epoca moderna, figurând in nenumarate romane si „alimentând” industria cinematografica.
DORIN MARAN
Comentarii