Speranta credinciosilor din Evul Mediu s-a indreptat mereu spre paradisul celest, reprezentat adesea ca un loc, un spatiu luminos, plin de oameni fericiti, binecuvantati de savuroase roade ale pamantului. Interesul teologilor si al unui mare numar de geografi, legat de descoperirea paradisului terestru, este intarit in secolul al XV-lea de avantul explorarilor tinuturilor necunoscute. In cele trei expeditii efectuate de Cristofor Columb, de pilda, acesta a fost mereu animat de dorinta de a descoperi taramul sacru. S-a conturat apoi ideea ca a disparut in urma Potopului, cel mai important sustinator al acesteia fiind teologul Martin Luther (1483-1546), idee urmata de ipoteza conform careia „paradisul terestru” nu se afla pe Pamant.
Cu toate acestea si exploratorii din timpul Renasterii, care au facut inconjurul lumii au incercat sa-l localizeze in Asia, Africa, dar… fara succes. S-a presupus ca s-ar afla undeva in Palestina, Armenia sau Mesopotamia. Literatura pe aceasta tema este fabuloasa. Intre 1540 si 1700 au fost elaborate 155 de carti despre paradisul terestru. Unii eruditi, obsedati de acest subiect, au incercat sa precizeze anul, luna si ziua in care Dumnezeu a creat legendarul cuplu. Ba, mai mult: sa estimeze parametrii fizici ai lui Adam si ai Evei! In secolul al XIV-lea, Paradisul terestru este asociat si Fecioarei Maria, considerata in Occident un simbol al Paradisului. In lucrarile scrise sau in picturi, muzica, reprezentata prin instrumentisti care cantau la harpe, lire, flauturi, viole, corn timbale (tobe) etc. este omniprezenta. O viziune care coincide cu expansiunea muzicii in societatea occidentala.
Influenta catolicismului in redarea detaliata a imaginilor este dominanta. Un mod de a sensibiliza credinciosii protestanti, de a-i incredinta promisiunii paradisiace. In secolele XVII-XVIII ale perioadei renascentiste, arta baroca si rococo reinnoieste spectaculos iconografia paradisiaca prin intermediul bisericilor si al catedralelor, prevazute cu ample si adanci cupole pictate, construite in Italia, Franta, Polonia, Boemia, Mexic sau Peru, cupole care ii indemnau pe credinciosi sa-si ridice privirile spre „cer”, contempland picturile bogate, reprezentand scene biblice, ingeri, sfinti, peisaje ale paradisului celest.
Una dintre cele mai importante picturi din Evul Mediu este Gradina placerilor, care face parte dintr-un triptic, in partea dreapta figurand un tablou ce infatiseaza Infernul, realizata de elucubrantul Hieronymus Bosch, ale carui viziuni plastice debordeaza de o imaginatie fantastica, plina de scene si detalii captivante, naucitoare, care-ti taie respiratia. Bosch nu vizeaza reprezentarea aparitiei omului ci a Creatiei intr-o viziune de ansamblu. Glorifica viata dar atrage atentia asupra pasiunilor, placerilor efemere, asupra pacatelor condamnate in Infern. Este primul pictor din Evul Mediu care se detaseaza de modelele traditionale cu reprezentari sacre si care atrage atentia intr-un mod complex asupra pacatelor, indemnand la reflectii profunde si la respectarea prescriptiilor biblice.
DORIN MARAN
Comentarii