Pe 8 iunie 2018, în Las Vegas, a avut loc o interesanta conferinta comuna a Societatii de Explorare Stiintifica (Society for Scientific Exploration – SSE) si a Asociatiei Internationale de Vedere la Distanta (International Remote Viewing Association – IRVA), la care au fost discutate recentele evolutii, în urma dezvaluirilor privind interesul armatei în fenomenul OZN, în particular în întelegerea performantelor obiectelor care apar pe înregistrarile radar, de pilda incidentul foarte bine documentat, din 2004, al aviatiei marinei militare, în largul Californiei, cu asa-numitul OZN „tic tac”.
Unul dintre participantii la conferinta a fost Dr. Harold E. Puthoff, director al Institutului de Studii Avansate din Austin. Între altele, el a aratatat ca obiectele zburatoare neidentificate au constituit o preocupare permanenta a militarilor, chiar daca au dorit ca marele public sa nu cunoasca asta. În 2007, Agentia de Informatii a Armatei (DIA) a dat publicitatii un anunt, cerând realizarea unui proiect (AATIP) care sa evalueze douasprezece zone potentiale de amenintare cu privire la aceste „vehicule aeriene avansate”: sustentatie, propulsie, reducerea semnaturii radar, efecte asupra oamenilor si asa mai departe. Practic orice companie aerospatiala putea aplica pentru proiect. DIA a ales compania Bigelow Aerospace. A fost o alegere buna, deoarece ei investisera deja în investigarea domeniului si au oferit cele mai bune conditii de desfasurare. În cadrul proiectului AATIP s-a creat o organizatie speciala numita Bigelow Aerospace Advanced Space Studies (BAASS), iar acesta l-a subcontractat si pe Hal Puthoff, prin firma Earth Tech International a acestuia.
Cercetari pentru viitor
Care a fost rolul sau? Una dintre problemele critice ale investigatiilor de natura militara, dar nu numai, este gradul de securitate si compartimentarea la nivel înalt, iar daca vrei sa obtii opiniile expertilor privind tehnologiile avansate, ar trebui sa expui motivul pentru care esti interesat. Puthoff, prin firma sa, putea contacta experti din întreaga lume, fara a stârni suspiciuni. Evident, nu putea fi vorba, pur si simplu, despre opinii asupra fenomenului OZN. Dar el a cerut unui mare numar de specialisti sa spuna, estimativ, care va fi stadiul cercetarilor lor în anul 2050, ca si cum ar fi fost un sondaj general privind viitorul domeniului aerospatial. Au fost 38 de mici contracte, pe o perioada de doi ani. Au rezultat studii privind: propulsia aerospatiala cu pozitroni, fuziunea ca o sursa compacta de energie, deplasarea warp, energia întunecata, utilizarea dimensiunilor suplimentare ale spatiului, ochelarii metalici pentru uz aerospatial, toate probleme de ultima ora. Puthoff a comandat apoi studii pe domenii cum ar fi: propulsia cu masa negativa, antigravitatia pentru aplicatii aerospatiale, materiale programabile, invizibilitatea etc. Erau exact acele subiecte prin care proiectul OZN putea obtine o contributie tehnica maxima de la cei mai buni specialisti din întreaga lume.
Agentia de Informatii a Apararii a adunat aceste 38 de lucrari si le-a postat pe serverul propriu ca Documente de referinta pentru informatii în aparare (Defense Intelligence Reference Documents – DIRD), la care oricine din guvern, ca si contractorii puteau avea acces. Mare parte din ele sunt înca inaccesibile publicului.
În continuare, Puthoff a prezentat câteva exemple. Unul viza metamateriale pentru uz aerospatial. El a mentionat ca i-ar placea sa vorbeasca despre materiale cu proprietati cu adevarat fantastice, dar acestea sunt clasificate. Cu toate acestea, exista o multime de materiale care au fost obtinute din diverse locuri sau chiar furnizate public. El a aratat, în acest sens, un esantion de metal, trimis anonim, prin posta, la talk-show-ul Art Bell. Expeditorul pretindea ca este din armata si spunea ca esantionul fusese „recuperat dintr-un accident”. Ce înseamna asta? Lantul de custodie inexistent. Provenienta discutabila. Ar putea fi o farsa. Ar putea fi zgura de la niste turnatorii sau orice altceva. Cu toate acestea, era o mostra neobisnuita, asa ca specialistii au decis sa o examineze.
Era un amestec de bismut si magneziu cu mai multe straturi. Straturile de bismut erau mai subtiri decât parul uman, iar cele de magneziu erau de peste zece ori mai groase. S-a presupus ca a fost recuperat dupa accidentul unui vehicul aerospatial avansat. Fireste, au fost contactate toate laboratoarele nationale, s-a vorbit cu metalurgistii, a fost pieptanata întreaga lista de lucrari de specialitate publicate. Nicaieri nu s-au putut gasi dovezi ca cineva a facut vreodata ceva asemanator.
Au fost facute apoi câteva încercari de a fabrica asa ceva, dar nu s-au putut reproduce legaturile dintre bismut si magneziu. În sfârsit, nimeni nu stia la ce ar putea folosi asa ceva, de ce ar fi vrut cineva sa-l fabrice. Abia mult mai târziu, studiind metamaterialele, s-a vazut ca aceasta combinatie, la exact acele dimensiuni, se dovedeste a fi un excelent ghid de unda microscopica, pentru rediatii electromagnetice cu frecvente înalte, de ordinul terahertzilor, cu lungimea de unda de 60 de microni, o valoare neobisnuit de mica. Dar nimeni nu stie deocamdata de ce ar vrea cineva sa faca asa ceva.
Ca un al doilea exemplu, Puthoff a ales ceva care ar putea fi chiar mai interesant pentru inginerii sau fizicienii din auditoriu – anume ingineria metricii spatiu-timp, un subiect pe care l-a cercetat el însusi. Una dintre întrebari este daca proprietatile iesite din comun, observate la vehiculele aerospatiale avansate (OZN-uri n.n.), pot fi luate în considerare pe baza fizicii cunoscute? Oamenii descriu nave care cotesc în unghi drept cu viteza mare, plutesc nemiscate, accelereaza într-un mod care ar omorî orice persoana s.a.m.d., ca si când nu ar avea nicio masa inertiala. Puthoff afirma ca toate acestea ar putea fi explicate (chiar daca nu si reproduse deocamdata), daca am reusi sa schimbam metrica spatiu-timp, cea pe care o descrie relativitatea generala a lui Einstein. În acest caz, s-ar putea chiar calatori mai repede decât lumina. El a facut trimitere pentru detalii la o lucrare privind deplasarea warp, publicata în 1994 de Miguel Alcubierre, într-una dintre cele mai importante reviste de relativitate generala.
Oamenii întreaba mereu: cum ai putea avea o gaura de vierme care sa te lase sa pleci dintr-o parte a Universului în alta? Nu încalci limita pusa de viteza luminii? Dar ce întelege fizicianul si inginerul prin viteza luminii? Facând apel la o ecuatie cunoscuta, Puthoff a reamintit ca viteza luminii este egala cu 1 supra radacina patrata din produsul dintre permitivitatea electrica a vidului si permeabilitatea magnetica a vidului. Daca, într-o zona, acesti parametri ai vidului ar putea fi modificati, inginereste, s-ar putea obtine în acea zona o viteza a luminii mai mare decât cea pe care o stim. Acestea sunt solutiile din relativitatea generala numite gauri de vierme. Nu este science fiction. Sunt doar aplicatii bazate pe textul standard al teoriei relativitatii generale – a încheiat fizicianul.
Intrebari despre viteza luminii
Aceasta înseamna timpi redusi pentru calatorii interstelare, nu asa cum spun scepticii: „E imposibil sa ajungi de aici pâna aici”. Civilizatiile extraterestre avansate, dar si civilizatia pamânteana în viitor, nu sunt constrânse în mod fundamental de principiile fizice actuale. Acest soi de fizica exotica poate fi abordata în termeni de inginerie, eventual de inginerie metrica, precum în acest exemplu. Puthoff spunea ca a publicat o lucrare în acest sens, atât ca document de referinta ale Agentiei de Informatii de Aparare, cât si într-o revista stiintifica.
Aceasta abordare permite sa întelegem si alte câteva aspecte. În astronomie se vorbeste de „deplasarea spre rosu” a liniilor spectrale, pentru obiectele cosmice care se departeaza de noi, în contextul Universului în expansiune. Tehnologia de care vorbea Puthoff mai sus produce, într-un mod înrudit, o „deplasare spre albastru”. Într-un spatiu cu parametrii vidului transformati, frecventele devin mai ridicate. Radiatia infrarosie emanata de corpul nostru, radiatie invizibila în mod obisnuit, poate deveni un albastru vizibil sau chiar o radiatie ultravioleta. Aceasta ar putea explica în ce mod unele nave neidentificate devin atât de luminoase. Iar lumina vizibila, care nu are efecte deosebit de daunatoare, devine ultravioleta.
Din aceeasi cauza, daca te apropii prea mult de o nava aterizata, s-ar putea sa te alegi cu o arsura, ca de la o expunere prea lunga la soare, ori chiar sa fii afectat de raze X moi. Ca parte a programului AATIP, au fost examinate, în acest sens, câteva cazuri de vatamari corporale care au aparut atunci când oamenii s-au întâlnit cu aceste nave, mai ales în Brazilia, în 1977-78.
S-au examinat o mie de pagini de documente facute de echipa de investigatie a Fortelor Aeriene braziliene, 500 de fotografii, 15 filme, toate continând o multime de leziuni examinate medical. Aceste date exista si sunt reale.
DAN D. FARCAS
Comentarii