Prima reactie pe care o ai în fata unui falsificator de opere de arta este una de perplexitate: e vorba despre un delincvent de drept comun sau despre un artist de geniu? Nu despre toti falsificatorii de opere de arta se spune ca ar avea geniu, unii sunt doar buni desenatori sau sculptori, dar presa, de-a lungul anilor, i-a numit pe unii dintre ei adevarati artisti de geniu ai secolului al XX-lea. Am putea aminti câteva nume, dintre cele mai cunoscute: Shaun Greenhalgh, Guy Ribes, Wolfgang Beltracchi, artisti care au uimit lumea artei, dând-o chiar peste cap.
Este stiut faptul ca multe opere de arta false decoreaza marile muzee ale lumii, de vina fiind fie perfectiunea falsurilor, fie incapacitatea expertilor de arta de a deosebi întotdeauna falsul de original. Sa începem cu falsul autoportret al autodidactului de geniu Shaun Greenhalgh (nascut în 1961) din Bolton, un cartier marginas din Manchester, Marea Britanie. Bomba a explodat în presa în 2008, când activitatea dubioasa a lui Shaun a fost descoperita de politie, cazul fiind readus în atentie anul trecut când a fost realizat un documentar foarte bine argumentat. Interesant este faptul ca, desi Shaun este unicul autor al tuturor falsurilor realizate, a fost totusi vorba despre o echipa din care au facut parte alte doua persoane: tatal lui Shaun, George Greenhalgh (83 de ani) si mama acestuia, Olive (82 ani), cei doi ocupându-se doar de vânzarea falsurilor, care au ajuns astfel în mari muzee din Marea Britanie.
Autodidact (a abandonat scoala la 16 ani), Shaun a realizat din anul 1989, de când s-a apucat de aceasta meserie în jur de 120 de falsuri. Printre acestea si un platou roman de argint care figura ca disparut din 1729 si care avea sa fie cumparat în 1991 de la familia Greenhalgh de doi colectionari americani pentru 100.000 de lire sterline, ei donând antichitatea la British Museum unde a fost expusa pâna la descoperirea falsului.
Traficul familiei ar fi ramas nedescoperit si ar fi functionat si azi daca o greseala de… ortografie a lui Shaun nu ar fi dat în vileag întreaga afacere! De la început, activitatea familiei Greenhalgh a tintit foarte sus. Astfel, autodidactul Shaun a realizat nu doar copii dupa pânze celebre, dar si sculpturi romane si chiar arta egipteana si asiriana! Operele false au fost prezentate unor muzee, fiind achizitionate ca originale antice!
Prezentarea antichitatilor, povestea originii, documentarea amanuntita si argumentatia de specialitate, toate apartinând lui George Greenhalgh, i-au convins si pe cei mai mari experti. În octombrie 2005, însa, un pensionar (nimeni de altul decât George) a propus spre vânzare celebrei institutii publice numita British Museum trei basoreliefuri asiriene! Muzeul avea de gând sa cumpere unul, celelalte fiind propuse casei de licitatie Bonkams. Numai ca expertul acestei case, Richard Falkiner, nu s-a lasat înselat: dupa el, unul dintre basoreliefuri era o copie nu mai veche de secolul al XIX-lea. Atentionata de aceasta evaluare, British Museum a reanalizat opera si a descoperit o greseala de ortografie în scrierea cuneiforma prezenta pe basorelief!
Si ca harnasamentul cailor evoca mai curând o cursa hipica din vremurile noastre, decât de pe vremea asirienilor lui Ashurbanipal, cum se sugerase initial. British Museum alerteaza Scotland Yard iar în martie 2006, politistii de la departamentul de arta si antichitati de la „Yard” descind în micuta casa din caramida rosie din Bolton unde locuia pensionarul care voia sa vânda basoreliefuri asiriene. Asa a luat sfârsit povestea incredibila a falsificatorilor Greenhalgh. În casa acestora, anchetatorii au descoperit un adevarat atelier de arta: vrafuri de albume si lucrari de arta, pietre pe jumatate sculptate, un mini cuptor pentru topirea metalelor pretioase, scule de sculptura ieftine, cumparate de la supermarket. Asa s-a ajuns la falsurile celebre.
Regina contrafacerilor lui Shaun a fost o statueta denumita Printesa din Amarna despre care expertii englezi au declarat ca o reprezinta pe sora lui Tutankhamon si pe care au datat-o ca fiind din anul 1300 î.Hr. Culmea este ca piesa a fost achizitionata în 2003 de Consiliul municipal din Bolton cu 439.767 de lire sterline, expertii fiind atât de mândri de achizitie încât au expus-o ca pe o vedeta inestimabila, fiindu-i prezentata si reginei Angliei care a vizitat în acel an muzeul din Bolton.
Statueta era mai frumoasa decât echivalentul ei de la Luvru, se laudau oficialitatile muzeului, despre care spuneau ca valoreaza peste un milion de lire sterline. În cele din urma, expertii aveau sa afle de la politie ca statueta fusese facuta de Shaun în mica gradina a casei familiei Greenhalgh. Un alt fals ingenios, realizat de Shaun, a fost o sculptura atribuita lui… Gaugain.
Este vorba despre un Faun. Numai ca acest Faun nu figura decât într-o schita desenata de artist în 1887, pe când era în Martinica. „Faunul”, îsi aminteste expertul Martin Bailey, „a fost depus la Casa de licitatii Sotheby’s de o doamna pe nume Roscoe, numele de fata al domnisoarei Olive Greenhalgh. El a fost vândut la Londra pe 30 noiembrie 1994, cu o nota în catalogul Casei care preciza ca figurina era prezenta în catalogul Institutului Wildenstein pregatit pentru expozitia de la Paris unde Faunul fusese expus în 1917, apartinând pictorului Roderick O’Connor, un prieten al lui Gaugain, dupa care disparuse”. Pentru a reaparea la Shotheby’s!
Ei bine, toate aceste amanunte, întreaga poveste, fusesera furnizate de exceptionala documentare a lui George Greenhalgh! Si astfel, statueta, facuta în gradina din spatele casei de Shaun, a fost cumparata în 1994 cu suma de 20.700 lire de doi anticari londonezi, Howie si Pillar. Expertii de la Sotheby’s fusesera pacaliti! Si nu doar ei. Daca doamna Howie era încântata de frumusetea acestei statui, Douglas Druick, curatorul sef al Institutului de Arta din Chicago a autentificat falsul si astfel Institutul a cumparat Faunul în 2001 pentru suma de 125.000 dolari.
Mai mult, în septembrie 2001, Faunul lui „Gaugain” a fost vedeta expozitiei „Van Gogh-Gaugain” organizata de muzeul american, iar în 2002 a fost expus si la Amsterdam! Sute de mii de vizitatori au admirat perfectiunea unui fals exceptional. Nu doar ca nu au sesizat falsul, dar au aparut si teorii în legatura cu „pe cine reprezinta Faunul” (o sculptura care nu a existat, cu exceptia unui desen ultra sumar!): Druick era convins ca statueta îl reprezenta pe Gaugain, în vreme ce specialistul în sculpturile lui Gaugain, Anne-Brigitte Fonsmark este convinsa ca statuia nu-l reprezinta pe Gaugain, ci pe cumnatul acestuia pe care-l detesta si pe care l-a castrat, simbolic! Astfel se scrie istoria artei!…
Toate aceste erori de apreciere si interpretari fanteziste aduc în discutie problema falsurilor. Rari sunt istoricii de arta, ca Otto Kurz (1908-1975), membru al faimosului Institut Warburg, care s-au aplecat cu seriozitate asupra spinoasei probleme a falsurilor. În cartea sa Falsuri si falsificatori, aparuta în 1992 la editura pariziana Flammarion, el scrie limpede: a supune operele de arta doar la o baterie de teste stiintifice, face imposibila detectarea unui fals bine executat. Caci tehnologia singura nu ajunge întotdeauna. Si asta pentru ca practica falsurilor „este la fel de veche ca si istoria artei”.
Asadar, artisti de geniu sau doar delincventi? Shaun Greenhalgh a primit o pedeapsa de 4 ani si 8 luni pentru geniul sau prost directionat, în vreme ce parintii lui au primit pedepse cu suspendare, avându-se în vedere vârsta acestora. Da, Printesa din Amarna, cu siguranta nu este un Gaugain, dar pentru un Greenhalgh, este o opera magnifica! Perplexitatile artei…
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii