O întrebare si totodata îngrijorare care îi preocupa pe oamenii de stiinta de mult timp se refera la eventualele „pene” de functionare a planetei noastre, evident, cu gândul ca însasi viata terestra ar putea suferi daune majore în caz de accident. Fiindca, întrucât nu avem alt corp cosmic pe care sa ne refugiem la nevoie si fiind obligati sa… ne rotim odata cu Mama-Geea, cea care ne suporta toate obrazniciile, e cazul sa ne gândim si cum ne-am descurca de unii singuri, în situatia amintita.
Ei bine, nu ne-ar fi deloc comod – spun cercetatorii care au luat în serios problema si si-au imaginat un asemenea scenariu catastrofic. Totusi, vestea buna ar fi ca probabilitatea sa se întâmple asa ceva e practic nula pentru urmatoarele miliarde de ani. Si e cam greu de presupus ca noi, cei de azi, vom trai atât de mult…
Nu vreti sa stiti cum ar fi!
Doar imaginati-va, nu mai mult: vârtejuri imense care se rotesc cu viteze supersonice, torpile uriase formate din trupuri umane, uragane atomice, radiatii mortale ori valuri tsunami de dimensiunile unui munte care înghit totul în calea lor. Probabil o asemenea viziune terifianta nici macar în cele mai bestiale infernuri medievale nu puteau sa apara. Astazi însa e posibil (si, din nenorocire, plauzibil), fiindca avem la dispozitie date si ipoteze stiintifice. Iar oamenii de stiinta exact asa ceva sustin, analizând contextual oprirea Pamântului din miscarea sa.
Poate ca nu va gânditi în fiecare dimineata, când va treziti, la asemenea grozavii, dar lucrurile se întâmpla, oricum, si fara „meritul” nostru: Terra se roteste cu 1.670 de kilometri pe ora. La fel si tot ce ocupa suprafata planetei, fie vietuitoare, ape, constructii, obiecte mobile si asa mai departe. Cercetatorul britanic Michael Stevens nu prea ne menajeaza atunci când ne arata efectele incidentului. O prima observatie este ca în momentul zero, în mod logic, atmosfera terestra ar continua sa se roteasca la ecuator cu aceeasi viteza mentionata mai sus. În consecinta, tot ce se afla la suprafata ar adopta o traiectorie balistica, având initial aceeasi viteza. Si, nu prea exista dubii, aproape toti oamenii ar muri în conditii oribile.
Întoarcerea spre Rasarit
Fara niciun fel de conotatie geostrategica sau politica, îmbulzeala planetara descrisa s-ar petrece de la vest catre est; un fel de emigrare totala catre o zona considerata nu foarte ospitaliera, dar asta oricum nu ar mai conta. Sau, poate, cel mult pentru confratii aflati cât mai aproape de polii planetei, unde cumplitul fenomen nu s-ar simti decât foarte slab. De aici, si sansa acelora de a mai prinde ceva din clipele post-apocaliptice. Nu prea multe, deoarece rafalele de vânt similare cu cele generate de o explozie atomica ar matura totul în cale, provocând totodata furtuni inimaginabile, dar si o eroziune halucinanta a crustei terestre, iar oceanul planetar s-ar împrastia în voie dincolo de tarmurile actuale.
Nu mai putin catastrofala ar fi pierderea, de catre nucleul planetei, a tuturor functiilor sale, disparând în consecinta câmpul magnetic ce protejeaza Terra împotriva influentelor solare nocive si lasându-ne astfel prada radiatiilor cosmice. Si, ca si cum nu ar fi suficient, încremenirea globului nostru în spatiu ar face ca jumatate din el sa fie expusa permanent activitatii Soarelui, cu temperaturi infernale, în timp ce jumatatea opusa s-ar afla într-o noua epoca de gheata. Sau, altfel spus, timpul terestru s-ar împarti într-o jumatate de ziua continua, de 365 de zile, si o jumatate cu aceeasi durata, numai de noapte. Si putem fi convinsi ca nicio ipotetica optiune pentru a trai pe o parte ori pe cealalta a planetei nu ar conveni nimanui.
Coborâm si noi din leagan?
Toata aceasta demonstratie a omului de stiinta londonez ne duce automat cu gândul la o alta tema generala, poate cea mai tulburatoare si mai controversata dintre toate câte exista si abordata cu mijloacele specifice deopotriva de stiintele exacte, de religie, de filosofie, de ocultism: la urma-urmei, Cine a conceput si a creat acest infinit mecanism al Universului, de o complexitate absoluta si (aproape) perfect?
Practic, fiecare detaliu din componenta, rolurile si interconexiunile „pieselor” acestuia sunt obligatorii pentru ca întregul sa functioneze si – mergând mai departe – pentru ca viata si deci noi, oamenii, sa existam aici, pe Terra. E deja un lucru comun ideea ca, situati mai departe sau mai aproape de Soare, nu am fi putut vietui sub forma pe care o avem, la fel si prezenta Lunii în vecinatatea noastra, iar un element cum este, iata, rotatia planetei este si ea la fel de hotarâtoare pentru ca planeta noastra sa nu fie un simplu corp cosmic sterp.
Ca un fel de ironie a sortii, în ansamblul apocaliptic descris mai sus apare si un element, în teorie, remarcabil. Se stie ca forma Pamântului nu este chiar sferica, tocmai datorita miscarii sale de rotatie. Ei bine, daca acest dinamism ar disparea, atunci „Planeta albastra” ar deveni o sfera perfecta.
Însa nimeni nu ar mai putea sa o admire sub noul ei chip, decât, cel mult, cei câtiva astronauti de pe ISS, ei însisi condamnati la moarte cu executia amânata. Sa nu credeti însa ca am intentionat sa va întristam în prag de sarbatori!
Asa ca va propunem sa privim lucrurile – pe care, oricum, nu le-am putea schimba „în caz ca…” – din perspectiva propusa de savantul rus Constantin Tiolkovski, cu o usoara unda de umor, însa de o profunzime tulburatoare: „Pamântul este leaganul nostru, dar nimeni nu ramâne o vesnicie în leagan!”
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii