Traim cu impresia ca visele oamenilor de stiinta sunt chiar realitatea insasi. Dar intre proiecte si realizarea practica a viselor cade uneori bariera ridicolului: asa s-a intâmplat cu „viziunile” stiintifice ale lui Arthur C. Clarke (computerul neuronal si calatoriile intergalactice, toate preluate in filmul 2001: Odiseea spatiala a regizorului Stanley Kubrick, din 1968) pentru anul 2000 sau cu liftul spatial.
Cu liftul in Cosmos…
A ajunge in Cosmos cu o racheta purtatoare puternica si mai departe cu o capsula spatiala pare ceva cu totul depasit. Asa ca firme private isi imagineaza proiecte indraznete, perfect fezabile in viziunea lor, care ar trebui sa revolutioneze transportul spatial in deceniile ce vin. Elon Musk este cel care incearca sa revolutioneze zborul in spatiul cosmic, proiectul lui purtând numele de SpaceX, adica lansatoare de racheta complet reutilizabile. Un prototip, Grasshopper, a cunoscut câteva succese, iar continuatorul lui, cel numit F9R, dupa câteva zboruri de incercare reusite, s-a autodistrus pe 22 august a.c., in timpul unui test, in urma aparitiei unor anomalii la motoare. Un alt megaproiect incearca sa puna in practica Obayashi Corp, din Tokio, o firma japoneza de constructii care si-a dezvaluit recent intentia de a realiza un lift spatial pâna in anul 2050.
Ideea, pe hârtie e simpla: plasarea unei statii orbitale la altitudinea de 36.000 de kilometri deasupra Pamântului si apoi ancorarea acesteia de pamânt cu un cablu construit din nanotuburi de carbon, ceva cam de 20 de ori mai rezistent decât otelul. Pe acest cablu ar trebui sa culiseze un fel de lift, mai exact o capsula care ar trebui sa duca 30 de turisti in spatiu, cu viteza unei masini mai performante, 200 km/h. Calatoria in lift, pâna la statie ar dura cam o saptamâna si, potrivit lui Obayashi, s-ar putea folosi motoare liniare magnetice pentru a propulsa cabina liftului.
Deocamdata, nici macar nu s-au estimat costurile necesare construirii liftului spatial, dar reprezentatii firmei sustin ca progresul se va face treptat, asta daca nu va ramâne doar un vis. Sau o simpla idee stiintifico-fantastica, buna de inlocuit povestirile lui Jules Verne. Oricum, ideea care i-a fascinat pe cercetatori de-a lungul timpului nu e nou-nouta. Savantul rus Constantin }iolkovski si-a imaginat teoretic, in 1895, un principiu de functionare al liftului spatial, dar de un secol si ceva ideea a ramas doar la stadiul de calcule indraznete si atât.
…Si cu trenul pe sub oceane!
Veti spune ca marile proiecte s-au nascut din idei indraznete. Asa este, numai ca ele s-au realizat deoarece nu erau stiintifico-fantastice. Un exemplu este canalul pe sub Canalul Mânecii prin care se realizeaza transportul feroviar cu persoane intre Marea Britanie si Franta, ca sa nu mai vorbim despre piramidele egiptene. Dar cu trenul pe sub ocean? Un tren care ar urma sa se deplaseze intr-un tunel in vid si care ar urma sa lege toate marile orase ale lumii! Este vorba despre un proiect din categoria „stiintifico-fantastica” semnat de Frank Davidson care recunoaste ca a furat ideea de la… Jules Verne. Evident, nu si faima.
Parintele rachetelor americane, Robert H. Goddard, incearca sa realizeze acest vis funambulesc cu ajutorul unui tren care seamana, de fapt, cu o racheta. Acum, faptul ca in Japonia exista cele mai rapide trenuri din lume, ele ating 500 km/h, folosind levitatia magnetica (de unde si denumirea maglev), dupa decenii de studii si experimentari, nu presupune si ca trenul pe sub oceanul Atlantic sau Pacific va fi vreodata realizat. Chiar daca trenul imaginat de Goddard ar urma sa alerge prin tunelul vidat sapat la 50 m sub fundul oceanelor cu 3700 km/h(!), problema insurmontabila nu ar fi cea tehnologica a construirii acestor trenuri si atingerea acestei viteze fabuloase, ci realizarea, mai prozaica, a tunelelor pe sub oceane! Pentru ca deocamdata, singurul tunel submarin ramâne Eurotunelul lung de doar 50 de kilometri! Dezideratul de a ajunge de la Londra la New York, adica 5.500 kilometri, in doar 2 ore poate inflacara imaginatia cercetatorilor, cu conditia ca ea sa nu se transforme in imaginatie literara. Pentru ca aici e nevoie de talent, nu de tehnologie.
Casa cât un oras
Mai sunt si alte idei si megaproiecte fantastice la care cercetatorii nu contenesc sa viseze. Un astfel de alt proiect ar fi „piramida” lui Yasuyuki Miyatake, de la Shimizu Corporation, care, cu cei 2.204 m ai sai, va privi de sus chiar si piramida lui Keops! Cladirea ar putea sa adaposteasca un milion de „locatari”, „proiectantul” fiind convins ca, in acest fel, cu calculele de pe hârtie, s-ar rezolva gravele probleme de suprapopulare ale capitalei nipone. „Piramida” ar fi construita ca o retea tridimensionala de tuburi din fibra de sticla si carbon, ar adaposti o multime de zgârie-nori, iar sursa principala de energiei va fi cea solara, iluminarea uniforma fiind posibila prin utilizarea unor sfere de cristal cu diametrul de 50 m care ar urma sa reflecte uniform lumina zilei.
O complexa retea de lifturi si de metrouri va asigura fluxuri de 120.000 de persoane pe ora. Un astfel de oras intr-o „casa” nu se stie când, cine si cum ar fi construita, ceea ce se stie este doar costul, estimat la „numai” 670 de miliarde de euro. La prima strigare! Intrebarea din titlul acestui material ar putea fi dublata de o alta: cât de repede ar ajunge un om in centrul Universului? Iar raspunsul ar fi identic: Niciodata! Dar se pot face calcule atât de frumoase…
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii