Irezistibila atractie a invizibilitatii      Tinta: disparitie totala!

    
     Oamenii pot fi înselati mai usor – pot fi convinsi mai usor, se pot autosugestiona chiar, asa ca nu este de mirare ca tot visam si ne gândim la posibilitatea realizarii invizibilitatii. Ce se întâmpla însa când recurgem la mijloacele puse la dispozitie de tehnica moderna? Lucrurile pot deveni oarecum diferite, pentru ca, în fond, este vorba de.
    
     Oamenii pot fi înselati mai usor – pot fi convinsi mai usor, se pot autosugestiona chiar, asa ca nu este de mirare ca tot visam si ne gândim la posibilitatea realizarii invizibilitatii. Ce se întâmpla însa când recurgem la mijloacele puse la dispozitie de tehnica moderna? Lucrurile pot deveni oarecum diferite, pentru ca, în fond, este vorba de…
     
         Ochiul necrutator al tehnologiei
     
         Într-adevar, omul dispune în momentul de fata de un „ochi” care cu greu poate fi… pacalit: cel pe care i-l ofera performantele cu totul aparte ale tehnologiei moderne. Datorita lui au disparut granitele indivizibilitatii lumii microscopice – putem „fotografia” atomii, putem „vedea” frumusetea stranie a urmelor lasate de un fascicul de electroni care strabate un corp din plastic, am deschis spre Pamânt sau spre cer „ferestre” infrarosii, radio sau ultraviolete prin care putem privi practic oriunde si oricând. Putem inclusiv încerca sa cautam faimoasa materie neagra, materia ascunsa care constituie aproximativ 90 la suta din întreaga cantitate de materie din Univers si care… lipseste! Am strabatut o distanta enorma din anul 1665 când englezul Robert Hooke construia o prima varianta a microscopului, capabil sa mareasca de 40 de ori si folosea pentru prima oara cuvântul „celule” pentru a desemna minusculele structuri pe care le vedea pentru prima oara în tesuturile biologice. Nu ne mai putem declara multumiti doar daca nu putem fi vazuti de ochii omului, pentru ca exista instalatii de supraveghere care „vad” caldura corpurilor si le pot aduce pe ecran chiar si în mijlocul întunericului celui mai compact. Astfel, cu cât s-au deschis mai mult posibilitatile noastre de sondare în invizibil, cu atât mai puternica a devenit – tot pentru oameni – provocarea realizarii unei „tinte” finale:    
         
     Proiectul invizibilitate    
         
     Am ales acest titlu pentru ca el a fost dat încercarii celei mai controversate în aceasta directie: faimosul si atât de discutatul si contestatul „Experiment Philadelphia” a carui origine se spune ca s-ar afla în „sarcina” primita de militari în timpul celui de-al doilea razboi mondial de a realiza „camuflajul total”. Pentru militari, marele „pericol” în calea invizibilitatii este radarul. Cum sa-l pacalesti? Dintr-o asemenea întrebare s-a nascut bombardierul american F-117 (celebrul Stealth), utilizând suprafete construite în asa fel încât sa devieze undele radar, materiale transparente la microunde si vopsele capabile sa absoarba aceste unde. „Chiar si casca pilotului este proiectata pentru a nu reflecta undele radar”, arata Andrea Nativi, redactor sef al Revistei Italiene de Aparare, care continua, spunând ca, în conditiile unor asemenea performante, „urma lasata pe ecranul radarului de avionul american de vânatoare JSF pare cea a unei mingi de tenis”! Nici navele nu au ramas în urma: culoarea lor cenusie care le facea sa se confunde cu fondul marin nu mai ajungea. Asa au aparut fregatele franceze din clasa La Fayette, practic indistinctibile, sau performanta englezilor care au reusit sa faca sa dispara un întreg portavion – Sea Wraith, sau „Fantoma marilor”. Gluma? În nici un caz: firma Vosper, care l-a proiectat, a prevazut posibilitatea de a-l „înfasura” complet într-o ceata artificiala „sprayata” pe el, ascunzându-l astfel si celor mai curiosi ochi infrarosii. Si când te gândesti ca pâna mai ieri se zâmbea cu neîncredere, sau ca în fata unei simple povesti, când se scria sau povestea despre ceata verzuie care înconjura nava Eldridge, care disparea total pentru a reapare o data cu risipirea ultimelor picaturi de ceata…    
         
     Exista o granita ultima ?    
         
     Poate ca orgoliul ne-ar tenta sa spunem nu. Dar aceasta granita totusi exista. Ea este fixata de indeterminismul cuantic, adica de acel „ceva” care se face simtit pe masura ce coborâm mai jos în interiorul materiei, unde corpuri, particule, tot ce formeaza baza „vizualizarii” noastre obisnuite devine doar o unda difuza parcurgând spatiul. „Acolo”, în adâncuri, nu stim bine niciodata, nici exact unde ne aflam, nici exact cu ce viteza mergem. Daca nu cumva, într-un fel, aceasta ar fi chiar una din formele finale ale visului nostru despre invizibilitate.